Fără termen de comparaţie în literatura română... cartea e o demostraţie captivantă de virtuozitate scriptică şi erudiţie ludică. Însufleţită de iubirea „prezentatorului“ pentru Mateiu Caragiale şi lumea sa, fabulaţia îmbină meşteşugit verosimilitatea documentară cu senzaţionalul rocambolesc al imaginaţiei. Un Mateiu Caragiale autenticist, ridicat la puterea experimentului (meta-, misti-) ficţional. Şi un volum prin care Ion Iovan se impune, în sfîrşit, ca scriitor first class. (Paul Cernat, Observator cultural, nr. 470-471/2009) 

Stilistica perfecţionistă la modul maniacal, trasă în registrul public la I.L. Caragiale şi în cel subiectiv-preţios de către Mateiu, e poate singura trăsătura de unire între pezevenghiul tată şi ranchiunosul său fiu nelegitim. Amândoi sunt veritabili profesori de gramatică şi stil, scriind dumnezeieşte în limba română; astfel că pariul lui Ion Iovan are o dificultate considerabilă. Acordul cel mai fin între scriitorul interbelic şi interpretul său postmodern este cel la nivelul scriiturii. Autorul Ultimelor însemnari… trebuie să fie atât de performant încat să se instaleze cu totul în personalitatea şi grafia acestuia: să gândească şi să se comporte ca el, să ţină un jurnal în felul în care Mateiu însuşi l-ar fi ţinut. Reuşita lui Ion Iovan, una de excepţie, ajunge să mă pună pe gânduri. E posibil ca biografia şi intimitatea unui om, opera şi mărcile ei distinctive, profunzimile şi detaliile, imaginarul şi subconştientul „pudic şi selectiv“ să fie astfel reduplicate? (Daniel Cristea-Enache, Idei în dialog, nr. 6 (57), iunie 2009)

Faptul că autorul a ţintit cartea cea mai înaltă din piramida romanului nostru spune mult. Ce a reuşit însă, depăşeşte aproape tot: orizontul nostru de aşteptare şi obişnuinţele noastre de lectură, modele mai vechi ori mai noi ale ficţiunii şi grila judecăţilor critice. Pentru mine, este cartea de vârf a prozei româneşti din 2008. Care trece graţios şi proba cea mai dură şi neiertătoare: nevoia de a o reciti şi a o regăsi. (Elisabeta Lăsconi, Viaţa românească, nr. 1-2/2009)

„Ultimele însemnări...“ ascund un personaj şi dezvăluie un creator. Imaginaţia debordantă, confuzia între măştile autorului, umbra persecutoare a lui I. L. Caragiale, notaţiile precise şi percutante, opiniile despre folosul sau deşertăciunea jurnalului, informaţiile creditabile despre climatul perioadei transformă cartea lui Ion Iovan în cea mai fermecătoare mistificţiune a literaturii române. (George Neagoe, Cultura, nr. 6/2009)

Cartea aceasta, o veritabilă provocare adresată cititorului, una dintre foartele puţine în genul ei în româneşte, vine la momentul potrivit. În aceste vremuri postmoderne, simţim uneori nevoia să frecventăm literatura ca pe o grădină a deliciilor, vînînd într-însa plăceri cunoscute, după un ritual aşteptat. Mitul originalităţii e invitat să cedeze locul mitului ingeniozităţii. Iar cel care ştie să uimească... îşi are tîrziul triumf. Ceea ce nu înseamnă că literatura naţională a devenit brusc postmodernă, graţie unei singure cărţi de fineţea acesteia a lui Ion Iovan. (Doris Mironescu, Suplimentul de cultură, nr. 220/2009)