Dialog

Asta nu se face în șapte zile, cere timp
(interviu de Ana Maria Sandu, Dilema veche, nr. 609/2015)

Un prozator e condamnat la răbdare. Răbdare în noima ei de stăruinţă. Mai ales cînd îşi centrează naraţiunea pe un personaj real. Nu se intră lesne în pielea altuia, cu atît mai puţin în pielea unui gînditor. În cazul apropierii mele de ultimul Caragiale, lucrurile nu au fost totuşi deosebit de anevoioase. Şi asta nu fiindcă aş fi avut multe afinităţi cu el, ci fiindcă Mateiu e un erou lipsit de apărare...

Sub masca de dandy, Mateiu Caragiale și-a scris literatura
(interviu de Ancuța Balan, Revista VIP, nr. 44/2011)

...Și, nu în ultimul rând, m-a sedus obsesia lui pentru stil. „Style!”, proclama el, gândindu-se nu atât la scriitură, cât la el însuși, ca ființă. Deși, într-un fel, a riscat să se piardă și ca autor: între a se îmbuiba cu metafore sau a se dedica unei proze încrâncenate, a ales să compună ceva nemaivăzut, aproape în disprețul cititorului comun. Nu s-a gândit nicidecum să dea satisfacție publicului de tiraj mare...

Cartea aceasta va pătimi doar pe românește
(interviu de Doina Jela, Ziarul de duminică, nr. 5/2009)

...Cu o minte ca a lui nu poţi fi decât plin de fiinţa proprie. Ăsta e lucrul firesc, nu să-ţi laşi sufletul cotropit de obraznice fantoşe. Ş-apoi, Mateiu considera că fanteziile sunt esenţiale în viaţă, că fără ele existenţa se târăşte lamentabil. Deşertăciuni, s-ar putea zice; dar merită să vieţuim fără deşertăciuni? Pentru ce? Pentru vreun militantism oarecare, pentru amor, pentru ierarhie? Mateiu şi-a hrănit asiduu fanteziile – păcat că a avut doar o brumă de avere. Şi atât de puţină vreme...