Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român

Editura Compania, 2002

Simona Sora:

Ion Iovan face în Portretul unui dandy român un lucru extrem de subtil, la care nu doar secta mateină ar trebui să vibreze: apropie (pînă la identificare) omul cu toate fantasmagoriile sale de autorul sacralizat al Crailor, cu o înţelegere de care numai N. Steinhardt mai fusese în stare: "...rea e trufia... dar dacă altă cheie nu stă la îndemînă, bună e şi ea: să fie doar intensă. Şi a lui Mateiu Caragiale, negreşit, a fost". Mirării lui Ovidiu Cotruş ("Cum să fii de acord cu asemenea aberaţii?"), cartea lui Ion Iovan îi contrapune o logică mai complexă, a personajului în răspăr cu toate şi cu toţi care doar astfel se poate construi ca scriitor. Ceea ce într-o biografie literară, psihologizantă şi omniştientă ar fi putut fi discutabil devine irefutabil în acest portret... (Dilema, nr. 510/2002)

Marius Chivu:

... Portretul unui dandy român se citeşte cu delicii greu de prins în cuvinte căci primul impuls e să o reciteşti sau să o citeşti şi prietenilor. Meritul este indiscutabil al lui Ion Iovan, un adevărat scriitor profesionist care a intuit perfect cum trebuie scrisă o astfel de carte, a găsit tonul exact, s-a ferit de stridenţe şi a construit cu migală probabil cel mai reuşit portret al acestui misterios scriitor. (România literară, nr. 48/2002)

Paul Cernat:

Marea virtute a cărţii trebuie căutată în caracterul ei de "ficţiune a nonficţiunii", după vorba cuiva... Portretul unui dandy român se citeşte pe nerăsuflate, dar se lasă şi degustat la o adică; prelungind stilul "alb", dar deloc inexpresiv al puţinelor însemnări autobiografice mateine, Ion Iovan speculează ingenios linearitatea proprie cronologiei, topind savant documentele ficţionale şi nonficţionale, opiniile critice şi confesive etc. în pasta intertextuală a unei naraţiuni istorico-biografice de mare clasă. Pigmentată de ironie şi, ici-colo, de sarcasm - cum spuneam - polemic, naraţiunea are limpezime şi nerv; stilul denotativ, reportericesc, se modulează însă după un ritm propriu, în care, ici-colo, recunoşti clătinarea "mult nobilă" a frazei modelului. Pledînd, peste timp, cauza idolului său, autorul nu a vrut să scrie o biografie după tipic, ci o biografie-portret în spiritul lui Mateiu - atipică, insolită, subtil ficţionalizată -, dar şi o scriere cu o formulă experimentală, "postmodernă" şi, totodată, tipic "iovaniană". O carte-bijuterie şi un model al genului care, probabil, nu va ramîne fără noi urmări. (Observator cultural, nr. 153/2003)

Fragmente: