însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor
Editura Curtea Veche, 2008
Nominalizare la premiul Cartea anului 2008, acordat de România literară
Premiul pentru proză al revistei Observator cultural, 2008
Premiul naţional pentru proză, acordat de Ziarul de Iaşi, 2008
Premiul special al Uniunii Scriitorilor, 2008
Paul Cernat:
... masivul roman „istorico-literar” şi contrafactual Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale... este scris întru recuperarea autorului favorit al lui Ion Iovan, cu tot ce s-a pierdut din el. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Ce matein n-ar dori, oare, să aibă sub ochi jurnalul şi agendele dispărute misterios de la Fundaţiile Regale... Şi ce matein n-ar dori să aibă acces la nişte ipotetice însemnări ale ultimelor zile din viaţa scriitorului, dispărut subit la nici 51 de ani?... A fost sau n-a fost Mateiu otrăvit de Florica Sion, sora Marichii? Care vor fi fost părerile sale despre „tînăra generaţie” criterionistă, ştiută fiind admiraţia lui Sebastian pentru el? Sunt întrebări la care numai un romancier ar putea răspunde. Ion Iovan o face cu farmec – într-o (meta)naraţiune sofisticată şi savuroasă, scrisă à la manière de, cu materialele istoriei literare, dar cu spuza trasă abil pe turta ficţională proprie. (Dilemateca nr. 28, septembrie 2008)
Cosmin Ciotloş:
S-a vorbit mult despre întâmplarea tristă în urma căreia manuscrisele jurnalului lui Mateiu au dispărut fără urmă înainte de a avea şansa unei transcrieri filologice bine făcute. Mâna, competentă dar excesiv morală, a unor critici ca Perpessicius sau Şerban Cioculescu a ocultat sau doar rezumat numeroase pasaje caustice, mâna nevăzută a destinului a făcut să se piardă o importantă colecţie de pagini aparţinând acestui scriitor oricum parcimonios. Reconstituirea în spirit rămâne, desigur, o variantă. Din păcate, singura. Aici stă prima dintre mizele cărţii lui Ion Iovan. Din 1 ianuarie 1935 şi până în cea din urmă zi a fiului lui Ion Luca, 16 ianuarie 1936, fiecare pagină scrisă de Ion Iovan reface, cu puterea ipotezei, rândurile însemnărilor mateine. Pentru împătimiţii atmosferei din Craii de Curtea-Veche, lectura e numaidecât plăcută şi are, de bună seamă, atributele ineditului. (România literară nr. 25-27, iunie 2008)
Marian Drăghici:
O lectură, simplu zis, încântătoare. A unor pagini, pe alocuri, de aur vechi, patinat. În care, vorba criticului, „ici-colo, recunoşti clătinarea «mult nobilă» a frazei modelului.” Atmosfera epocii, recte a anului 1935, culoarea locală a moşiei Sionu, cu – în centru – desfăşurarea calm iradiantă a personalităţii lui Mateiu, sunt desenate din câteva linii, limpede şi pătrunzător. (Viaţa românească nr. 3-4/2008)
Horia Gârbea:
Inteligent, pasionant, delectabil şi în acelaşi timp profund acest roman al talentatului şi prea rar prezentului Ion Iovan… Cei care nu ştiu ar putea crede că au în faţă un volum de istorie literară, dar asta e o farsă pusă la cale de autor. Ceea ce nu înseamnă că el, volumul, nu musteşte de informaţie istorică şi literară, transcrisă însă de Iovan prin ochii şi gândul marelui său „colaborator“, autorul Crailor de Curtea-Veche... Cartea este o excelentă combinaţie de fapte reale bine documentate şi imaginaţie, o fermecătoare pastişă a stilului „matein“ şi o mostră de roman postmodernist. (Luceafărul nr. 27-28/2008)
Elisabeta Lăsconi:
Cartea lui Ion Iovan… este rodul unei trude şi al unui devotament care durează, probabil, de câteva decenii… Nu este vorba aici doar de cunoaşterea la punct şi virgulă a tot ce a scris Mateiu Caragiale, a tot ce s-a scris despre Mateiu Caragiale… ci de cunoştinţe vaste din cele mai variate domenii. Şederile scriitorului pe domeniului său sunt punctate de mici ritualuri: înalţă flamura, vede stadiile grădinii al cărei arhitect este, priveşte constelaţiile, primeşte vizite. Apar insistent ca motive repetate într-un mozaic: schimbările constelaţiilor, sărbătorile populare, leacuri ce ţin de medicina tradiţională, plante şi arbuşti pentru proiectul său peisager. În mod similar, drumurile făcute la Sibiu arată alt Mateiu bănuit doar din lectura ezoterică a Crailor…: membru al unei societăţi secrete şi discrete, familiarizat cu mesaje criptate şi preocupat să realizeze stema pentru o proiectată Uniune dinastică româno-maghiară, care naşte în cititori destule întrebări. Şi aici se repetă insistent alte motive: căutarea tezaurului templier ascuns de secole, burgul sibian, nostalgia imperiului, minunăţiile de la Muzeul Brukenthal... Cartea musteşte de ironii amare, tăioase şi reci la adresa istoriei şi a firii noastre, la adresa politicii româneşti, surprinde atmosfera deceniului şi spiritul matein, conservator, dacă nu chiar reacţionar pe alocuri... Citind-o, nu ai cum să nu te simţi uluit şi, din când în când, umilit de erudiţia autorului ei, întinsă în direcţii aşteptate, ca heraldica şi muzica, ori neaşteptate, precum gastronomia. (România literară nr. 40/octombrie 2008)
George Neagoe:
„Ultimele însemnări...“ ascund un personaj şi dezvăluie un creator. Imaginaţia debordantă, confuzia între măştile autorului, umbra persecutoare a lui I. L. Caragiale, notaţiile precise şi percutante, opiniile despre folosul sau deşertăciunea jurnalului, informaţiile creditabile despre climatul perioadei transformă cartea lui Ion Iovan în cea mai fermecătoare mistificţiune a literaturii române. (Cultura nr. 6/2009)
Ion Andreiţă:
Voi observa, mai întâi, că mulţi, poate cei mai mulţi dintre exegeţii mateini l-au văzut/înţeles, continuă să-l perceapă/priceapă aidoma lui Perpessicius: „Pe Mateiu Caragiale l-am zărit, în puţinele prilejuri ale cunoştinţei noastre, oarecum de pe celălalt trotuar. De pe celălalt tărâm, încât n-ar fi aşa de impropriu spus, până într-atât omul era distant, sobru, grav şi taciturn". Ion Iovan a trecut pe trotuarul pe care se afla Mateiu, au mers împreună, au vorbit, au convorbit. Şi se pare că s-au înţeles; de la scriitor la scriitor... (Ziarul de duminică nr. 6/2009)
Bogdan Creţu:
...cartea lui Ion Iovan trebuie citită în paralel cu jurnalul şi agendele mateine, chiar în forma necreditabilă în care ni le-a lăsat Perpessicius, căci exact aşa a şi fost scrisă. Aproape nimic nu este lăsat la întâmplare, totul fiind supus datelor foarte precis identificate. Dar, mai important decât acest alibi documentar este faptul că autorul reuşeşte să păstreze intact spiritul lui Mateiu I. Caragiale. Intră, altfel spus, în psihologia lui, îi cunoaşte temperamentul, complexele, frustrările, lecturile, concepţiile, ambiţiile, relaţiile cu unii confraţi ş.a.m.d. De aceea, însemnările nu sunt străine de spiritul dandy-ului, care ar fi fost, probabil, satisfăcut de aceste pagini şi ar fi constatat că ele îi oglindesc perfect preocupările şi ifosele ciudate. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Elisabeta Lăsconi:
Într-un cuvânt, Ion Iovan construieşte un roman splendid, evitând formulele ştiute de prozatori, într-un efort simetric cu al lui Mateiu Caragiale. Criticii s-au văzut puşi în mare încurcătură la încadrarea Crailor... în specia romanului, situând-o mai aproape de poem sau de confesiune. Autorul contemporan adânceşte deruta cu mirobolanta-i scriere, care sfidează alte graniţe, între literatură şi istorie ori critică literară, între literatură şi para sau periliteratură... Faptul că autorul a ţintit cartea cea mai înaltă din piramida romanului nostru spune mult. Ce a reuşit însă, depăşeşte aproape tot: orizontul nostru de aşteptare şi obişnuinţele noastre de lectură, modele mai vechi ori mai noi ale ficţiunii şi grila judecăţilor critice. Pentru mine, este cartea de vârf a prozei româneşti din 2008. Care trece graţios şi proba cea mai dură şi neiertătoare: nevoia de a o reciti şi a o regăsi. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Andreea Răsuceanu:
Poate că cel dintâi merit al lui Ion Iovan nu este neapărat această reconstituire literară a unor potenţiale memorii mateine, ci mai degrabă întreţinerea unei enigme, a unui mister care transcende literatura, acaparând însăşi existenţa autorului ei - cine era cu adevărat Mateiu Caragiale, ce s-a întâmplat cu adevăratele sale însemnări, ori care era adevărata măsură a acestei „otrăviri” constante a universului său lăuntric; nimic din toate acestea nu mai contează, ci numai libertatea închipuirii şi a diverselor interpretări care fac întreg farmecul literaturii. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Simona Vasilache:
Dincolo de efortul documentar, uriaş, pe care nu-l pot motiva decât o mare iubire, şi deprinderea de a-ţi trăi lecturile, dincolo de stilul matein de-adevărat, care, iarăşi, nici nu se moşteneşte, nici nu se copiază, doar se împrumută frăţeşte, după ani mulţi de convieţuire în spirit, dincolo de figuranţi şi decoruri enorme, mobilizate pentru a pune în scenă un singur an, însă unul ca o placă turnantă, cartea lui Ion Iovan e altceva. O flamură ridicată după tipicul de fiecare seară, de la moşie, ca să-i spună, după trei sferturi de veac, tragicului răsfăţat al unei sorţi interesante, atâta lucru: că a înţeles. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Cuprins:
- Ultimele însemnări
- Index
- Epistolar
Fragmente:
