Prima amintire cinematografică – memoria ei stăruie în mine, sigură şi pregnantă. N-aş putea indica titlul romanului care m-a captivat întîiaşi dată; la fel, debuturile celorlalte arte în aducerea mea aminte nu sînt identificabile, dar cea de a şaptea a reuşit să-şi înfigă rădăcinile, s-a fixat. Era prin 1953-54. Multe filme am văzut de atunci, înghiţind cuminte canoanele prin care se reinventa creaţia cinematografică, dar şi literatura; le asociez pe astea două fiindcă, etimologic vorbind, dacă cinematografie înseamnă scrierea mişcării, literatura te duce cu gîndul la mişcarea scrierii. Şi în forfota asta, am devenit eu însumi creator. Autor de fantasmagorii pe hîrtie.
Văd filme şi azi, chiar dacă nu în sala de cinema – nici unul nu mă acaparează precum pelicula mea princeps. Secvenţele cele mai emoţionante sînt distruse de artificiul transfocării sau deplasării de travling. Conştientizez tehnica, precum bucătăria narativă dintr-o proză. Cu cît sînt mai sofisticate regiile, cu atît imaginile mă pătrund mai puţin. Rămîn stafidite la suprafaţa scoarţei cenuşii sub care se lăfăie, viu şi colorat, filmul inocenţei de acum 55 de ani.
Pe atunci rolele pentru cinematograful nostru provincial veneau o dată la şapte zile. Elev, în fiecare luni din săptămînă făceam practică la crescătoria de porci din marginea urbei, rîneam ore lungi prin mizerabilele îngrădituri ale rîmătoarelor. După o asemenea zi, am mers la film. Aveam în ochi imaginea ciurdei de mangaliţe abia părăsite. Vedeam negru. N-am avut succes în îmbulzeala pentru un loc pe scaunele de placaj, unele fără spătar, aşa că m-am aşezat în şir cu alţi porcari în faţa primului rînd, direct pe duşumelele unse cu bradolină. Vaporii emanaţi erau de-a dreptul ameţitori la 50 de centimetri de podea.
Rula Cazacii din Kuban. O feerie. Feerie de culori, toate vopselele iuţi ale lumii jucau în nesfîrşite holde aurii. Colhoznice policrome, flăcăi exuberanţi în rubăşti albastre, treierătoare verzi, coloane de camioane ZIL cu steaguri purpurii… Totul într-o simfonie de balalaici, punctată de idila dintre cazacul erou şi căzăciţa din brişca aceea imperială. Care străbate peisajul cîntînd sub triluri de păsări vestita melodie a filmului. Şi, în sfîrşit, iarmarocul: baloane roşii, pepeni dungaţi, tarabe cu papagali de mătăsuri, piepturi pline de decoraţii, corul rusoaicelor în postelci multicolore, roata curcubee a marelui carusel din mijlocul bîlciului…
După întreruperile de rigoare, pelicula sfîşiindu-se des, timp în care eram readus brutal în ambianţa cenuşie a sălii, pe ecran apăru конец фильма şi imensa emblemă, cît statuia Libertăţii, a studiourilor Mosfilm. Ieşind în stradă, am închis ochii pînă acasă pentru a păstra în ei splendoarea. Mă simţeam escrocat – nu de filmul lui Pîrîiev, ci de faptul că nu vieţuiam şi eu în mirificul Kuban. Că abia peste o săptămînă voi putea evada din nou, după ce voi traversa iar negricioasa lume porcină. Aşteptînd clipa aia, ştiam de pe atunci: culoarea e în altă parte.
(anchetă în Dilemateca, nr. 36/2009)
