Cartea dvs. Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar... a apărut la Bookfest 2008. Succesul ei, de public şi de critică, ne-a luat pe nepusă masă şi pe noi şi pe dvs.? În ce vă priveşte, de ce aţi fost surprins?

În primul rând, de promptitudinea cu care editura Curtea Veche, preluând manuscrisul, mi-a propus un contract în ianuarie 2008 şi a tipărit rapid o lucrare relativ voluminoasă, 550 de pagini. În al doilea rând m-a surprins reacţia cititorilor, care au epuizat până la sfârşitul anului două tranşe din tiraj. Să existe în Bucureşti atâţia mateini? Fiindcă, altfel, de ce ai compătimi în aceste vremi cu Mateiu Caragiale? Cu reacţionarul Mateiu Caragiale, omul unei lumi aşezate, nedornică să ţină pasul cu „graba vulgară şi stricătoare” a României exproprierilor şi votului popular. Ţara asta, crede în carte Mateiu, are nevoie de oficialităţi imperative cu rang şi valoare; democraţia nu va face niciodată autoritate, mai spune el, fiindcă ordinea nu vine din majoritate. Şi încă altele, cam în răspăr.

Mateiu Caragiale, om politic? În două vorbe, prin ce se distinge el la vârsta de 50 de ani?

Prin ceea ce şi-a dorit: noblesse, sang froid, style. Trăieşte de peste un deceniu în casa cu un cat din str. Robert de Flers (astăzi Luca Stroici) nr. 9A, alături de septuagenara Marica Sion, într-o ambianţă cu iz de apret şi ceară. Prins într-un ambiguu proiect de sorginte germană – unirea dinastică a României Mari cu Ungaria post-imperială – vizează postul de ambasador itinerant al acestei Uniuni neslave, trudind totodată la cârpirea moşiei de la Fundulea, pe care se încăpăţânează să o transforme într-o seniorie de model silezian. Se îndârjeşte deci să-şi amelioreze continuu condiţia; dar, zice prin septembrie 1935: „Un tacâm onorabil nu prea mai găseşti azi la masa unde atâţia se înfruptă – cu drept, fără drept. Mai mult fără drept... aleşii vulgului îmbăloşează totul, îngreţoşând elita. Gândesc că, fără doar şi poate, Dumnezeu a creat mai întâi elita. Că, de fapt, a creat numai elita. Restul e din eroare.” Şi l-aş mai cita o dată pe amarul Mateiu: „Mi-e teamă că din viaţa mea nu se poate face roman; viaţa mea nu are deloc epică. M-am străduit să fie aşa... Dar, searbădă cum pare, carte cu un singur personaj, aş acorda biografiei mele decoraţiile tuturor suveranilor.” Mi-ar plăcea să fiu sigur că a plecat cu acest gând.

Revenind la cartea în sine, în ce ordine aţi scris cele trei secţiuni (falsul jurnal pe care mulţi cititori l-au crezut autentic, tot atât de plăsmuitul epistolar şi dicţionarul dintre ele)?

La început am închipuit un roman „corect” – povestea lui Jean-Mathieu, fiu nelegitim al lui Mateiu Caragiale, născut în iulie 1936, anul morţii acestuia. I-am creionat adolescenţa provincială în anii '50, tinereţea şi maturitatea ca emigrant pe meleag francez şi aproape am definitivat partea finală, când, la 55 de ani, se întoarce în Bucureştiul postrevoluţionar. În această fază, n-am putut scăpa de gândul că trebuie să-mi legitimez eroul. Apăruse din neant încă un bastard Caragiale, al treilea, după Ion Luca şi Mateiu. Soluţia: să reconstitui câteva zeci de pagini din însemnările pierdute ale autorului Crailor de Curtea Veche. Material olograf neexistând, m-am raportat la aşa-zisa „transcriere” a lui Perpessicius, singura sursă: pentru întreg anul 1935, puţin peste cincizeci de rânduri. N-am putut fi scurt, au ieşit 350 de pagini. Care au umbrit aproape total textul cu care începusem. Apoi, specificul notărilor intime (lapidaritatea, lipsa minimelor explicaţii istorice etc.) au impus Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor, în total 150 de articole şi alte o sută de nume vehiculate în jurnalul apocrif. Scrierea acestuia mi-a dat multă satisfacţie.

Cartea dvs. are o structură şi o scriitură foarte la modă azi: continuări fictive ale operelor clasicilor, remake-uri etc. V-aţi propus să fiţi trendy?

Nicidecum. N-aş putea scrie în siaj. Aşa a ieşit. Poate în subconştient m-au împins la faptă continuările comise de extraordinarii mateini Radu Albala şi Alexandru George la Sub pecetea tainei. Nu cred că ei au vrut să fie trendy. Pur şi simplu au simţit că vor să facă asta şi au făcut. Numai că eu sunt convins că şi ultima carte a lui Mateiu era încheiată. Discuţia e mai largă.

În cartea publicată acum câţiva ani, chiar mai greu de încadrat decât aceasta, vă ocupaţi tot de Mateiu Caragiale. De când datează interesul dvs. pentru el? E o fascinaţie? Ce vi se pare că are extraordinar autorul Crailor de Curtea Veche?

L-am întâlnit pe Mateiu în Remember, într-o vacanţă din adolescenţa mea provincială, prin anii '50. Mult mai târziu, după 1990, am îngrijit o ediţie a Crailor, cuprinzând şi pagini din jurnal, cu facsimile şi cronologie. Am pus atunci principalul text matein şi pe internet – posibil să fie primul roman românesc oferit online. Apoi am publicat eseul biografic Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, încheiat de o cvasi-completă bibliografie. N-aş vorbi de o fascinaţie, nu de una oarbă. Nu m-aş considera matein. Veţi fi surprinsă, doamnă Doina Jela, să descoperiţi, căutând prin web, ce mateini pur-sânge există în afara listei oficiale, cam îmbătrânită. Adevăraţi mateini, religioşi. Eu nu sunt religios. Nu-l văd pe Mateiu Caragiale exclusiv cu boiul unuia din craii de Curtea Veche. Cartea îi dă autorului o ţinută, o minte, apucături anume. Îl osifică. Cred că de aceea am scris Ultimele însemnări..., din disperare pentru omul Mateiu. Ce mi se pare extraordinar la el? Faptul că este extra-ordinar. A fost acuzat că e prea plin de el. Cum ar putea fi altfel omul inteligent? Cu o minte ca a lui nu poţi fi decât plin de fiinţa proprie. Ăsta e lucrul firesc, nu să-ţi laşi sufletul cotropit de obraznice fantoşe. Ş-apoi, Mateiu considera că fanteziile sunt esenţiale în viaţă, că fără ele existenţa se târăşte lamentabil. Deşertăciuni, s-ar putea zice; dar merită să vieţuim fără deşertăciuni? Pentru ce? Pentru vreun militantism oarecare, pentru amor, pentru ierarhie? Mateiu şi-a hrănit asiduu fanteziile – păcat că a avut doar o brumă de avere. Şi atât de puţină vreme. N-a apucat nici măcar să se autoexileze.

Eu nu am nici un dubiu că Ultimele însemnări... este una din cele mai exportabile cărţi care s-au scris anii aceştia în România. Dvs. ce credeţi? Unde o vedeţi tradusă? În ce condiţii?

Exportabilă? Nu cred, va pătimi doar pe româneşte. Nu o văd tradusă, textul fiind prea eliptic pentru înţelegerea cititorul străin de istoria noastră interbelică. Istorie politică şi literară. Dar şi sufletul românesc al fiinţei, ca să zi aşa, are un rol aici. Prin nefastul său balcanism. Craii de Curtea Veche, de exemplu, când a suferit singura sa tălmăcire în franceză (Éditions L'Âge d'Homme, 1969), a ratat din titlu: Les Seigneurs du Vieux Castel! Unde s-a dus aroma deşucheată, pusă de Mateiu pe creştetele lui Pantazi, Paşadia şi Povestitorului, venind dinspre craii arnăutului Malamos, cei care băteau Bucureştiul părăsit de Grigore Ghica la 1770? Ultimele însemnări... ar avea nevoie şi ele de subsoluri la fiecare pagină, ceea ce ar fi mai mult decât enervant, ar fi fastidios.

În eseul biografic dedicat lui Mateiu, vi s-a reproşat că eraţi nedrept cu tatăl Caragiale. De pildă, cineva mi-a spus: „dacă i-ar fi dat fiului toţi banii odată, acela şi-ar fi luat de toţi mănuşi albe şi a doua zi ar fi venit să ceară din nou”. Simţiţi că aveţi pur şi simplu mai multe afinităţi cu fiul sau chiar îl socotiţi mai bun decât tatăl lui?

Cred că noi, cu toţii, mai ales în împrejurările prin care trece acum ţara, am stabilit: nimeni nu e mai bun decât Caragiale bătrânul. În acea carte nu eu am fost nedrept cu „berarul”, ci Mateiu. Avea motivele lui... Eu, neavând temei de ranchiună, îl iubesc peste poate. Cam drămuit, e drept, cu sponsorizarea bastardului său, care considera vestimentaţia la fel de importantă ca educaţia. Mateiu iradia la Capşa o superbă eleganţă în mijlocul mototoliţilor şi agitaţilor „plumitifs”, puşi în faţa erudiţiei, calmului şi a completului său bleu-gris cu alb la batistă, la mănuşi şi la ghetre. Pe de altă parte: „Ion Luca, mon père – n-ar fi ţinut el jurnal! Cu lipsa lui de ideal, cu plăcerea lui pentru lumea de şmecheri, nu şi-ar fi prins în insectar, de bunăvoie, viaţa. Măcar că de-abia asta l-ar fi făcut scriitor. Aşa, rămâne ctitor de berării.” Inclusiv al marii berării România, zic eu. Stând la o masă în colţ, într-o lume „a vulgarităţii de neoprit”, cum ar spune Mateiu, creşte în mine dorinţa de a-mi cumpăra de toţi banii doar mănuşi albe.

(interviu de Doina Jela, Ziarul de duminică, nr. 5/2009)