De ce nu vă place, domnule Iovan, să ieșiți în public la lansările cărților dumneavoastră?

Fiindcă lansarea e a textului, nu a bietului autor. Care e, uneori, un exces.

Spuneți-mi cîte ceva despre viața și scrisul lui Ion Iovan. De pildă de ce ați făcut mai întîi Dreptul și apoi ați urmat Școala de Geologie?

Fapt banal, în vremea anilor cincizeci. Pe băncile liceului din Pitești, unde eram coleg cu Cezar Baltag, visam să fiu judecător. Asta îmi venea din lecturi, nu mai știu care. Dar părinții și unchii mei fuseseră comercianți, iar nașul clanului plimbat pe mijlocul Străzii Mari cu pancartă de gît ca exploatator. Normal, facultatea de drept mi-a respins admiterea. Anul următor am intrat însă, uzînd de o minciună vinovată în declararea originii sociale. A avut picioare scurte. Descoperit, mi s-a propus continuarea studiilor la facultatea de chimie; era vizavi, de partea cealaltă a Dîmboviței, am refuzat. Pînă la urmă, o rubedenie, popă, ajuns mai mare la Mitropolia lui Justinian, a obținut pentru mine îngăduința de a învăța științele juridice buchisind fără frecvență. Ajuns la mal, nu exista alt orizont decît cel al Cooperației de Consum din provincia natală. Dar eu mă dedulcisem la boema bucureșteană, așa că am înnădit ratarea obiectivului dintîi cu alte studii în capitala care ținea să mă rejecteze. A fost să fie știința geologiei, care-mi lăsa jumătate de an pentru cenacluri, redacții și alte dezmățuri literare. Prospector fiind, cutreieram vara curbura Carpaților despicînd cu pioletul bancurile grezoase ale oligocenului. În căutarea fosilei Melanopsis graciosa, cea care-mi confirma teoria că sub obîrșia Teleajenului exista o acumulare enormă de țiței, prinsă în capcana șisturilor negre. Cam prin a treia iarnă, cînd se lucra în Centrală, am încheiat cartografierea zonei și am dus harta la arhivă. Nu știu dacă zăcămîntul meu a fost forat cît de cît, dar așa am scris a patra mea carte, a doua de proză, Impromptu – căutînd o fosilă. Căutînd-o pe Melanopsis.

De ce ați renunțat să mai scrieți poezie?

A fost, de fapt, o deturnare. Nevoit să stau în răsuflarea frustă a cetățenilor epocii de aur, m-au năpădit textele lor vorbite. Un șir de clevetiri, pîrîciuni, căinări, alienări. Am plonjat, am scris Comisia specială. După care simțirile mele n-au mai fost aceleași. Cînd se rotunjea deceniul '70 am părăsit într-adevăr poezia – nu și teritoriul ei, rămîneam înconjurat de unii dintre cei mai grozavi poeți de-atunci. Mi-amintesc un moment: luasem premiul Uniunii pentru debut, sărbătoream în grădina Casei Monteoru cu Marius Robescu, Vasile Vlad, Sorin Titel și cine-o mai fi fost, poate Turcea, Naghiu, Pituț, Dan Laurențiu, cînd Mazilescu mă tîrăște la masa unde trona Nicolae Breban; mă prezintă, iar marele autor, abia întors într-un peș, aruncă scurt: Premiu? ce premiu, nu i l-am dat Noi.

La un moment dat ați fost funcționar la Arhivele Statului. Sună misterios și impunător. Ați pătruns în secretele Arhivelor?

Nici misterios, nici impunător. Pentru a susține examenele la Dreptul fără frecvență era obligatoriu să ai o slujbă agreată. Am preferat arhivar decît grefier sau aprod. Tot popa ăla de la curtea Preafericitului m-a rînduit. Nu lucram în sediul din fața Cișmigiului, ci sus, pe Dealul Arsenalului, în incinta Mînăstirii Mihai Vodă, primul sălaș al Arhivelor Naționale dirijate de Cezar Bolliac. Trecuseră de atunci o sută de ani, la mijlocul cărora anticul complex monahal primise în aripa de nord, pe locul surpatelor pivnițe, un mic palat hărăzit cercetării documentelor. În rest, străvechi încăperi, săli și chilii ticsite de hîrțoage. Loji pentru aristocrația celulozei. Pe-acolo îmi petreceam ziua, rar urcînd treptele anexei din nord, unde cîteva duduci se cocîrjau peste registre, grammate patriarhale și bruma de arhivă restituită de Kremlin din tezaurul confiscat. Preferam liniștea pietrelor tombale și ornamentelor sculptate din bătătura cetății. Înconjuram arcadele oarbe, cu ciubuce de cărămidă, ale bisericii domnești, descifram pisaniile și tablourile ei votive, nimeni nu părea interesat de rostul meu. Era o liniște pătrunzătoare, ca o reculegere, acolo pe Uranus, dealul care domina bucureștimea. Iar cînd priveam peste urbe din turnul clopotniței, priveam ca printr-un crenel al fortăreței din Deșertul tătarilor; așteptam, în avanpost, sosirea destinului. Care a venit în lipsa mea, la începutul lui 1985: toate documentele din mînăstire au fost mutate aiurea, cu pîlcuri-pîlcuri de soldați, într-o singură noapte. Apoi întregul complex demolat. Doar biserica viteazului Mihai s-a eschivat, alunecînd pe șine la mila unor blocuri mărginașe. Am fost de față, cocoțat pe o movilă de moloz. Moloz era deja tot interbelicul străduțelor pe care urcam după ce lăsam tramvaiul în vale. Am însoțit implantarea în acel loc a oribilei Case, scriind romanul unui artizan ce meșterește placid la macheta Poporului. Cartea nu a trecut de cenzură, abia după '90 a apărut, cu referatul de respingere pe ultima copertă, extras de redactorul Mircea Ciobanu din dosar. Romanul se cheamă Ultima iarnă. Și chiar a fost ultima. În fine, e cazul să arhivăm toate astea.

Cum și de ce v-ați apropiat de Mateiu Caragiale?

Mai întîi am îngrijit o ediţie a Crailor, cuprinzînd şi pagini din jurnal, cu facsimile şi cronologie. Apoi am publicat eseul biografic Portretul unui dandy român. După care m-am întins peste un deceniu cu umbra lui Mateiu alături. M-am lipit de el, era alt mod. Ce avea el diferit față de congeneri? Lăsînd de-o parte decența, manierele, impecabila vestimentație, să zicem doar că ultimul Caragiale refuza pertractarea, ciorovăiala publică, măgulirea vidă. Era nu bastardul unui anume om de lume, ci chiar urmașul conților transilvăneni pe care-i adoptase. Mi-e greu să-i detaliez succint natura, poate romanul meu încă în librării, M J C, o face.

De ce-l ura Mateiu pe tatăl său Ion Luca?

Aici ură nu e neapărat antonimul lui iubire. Între cele două aș plasa cuvîntul furie. Lăsîndu-mi eroul să se desfășoare în acest plan, m-am ales pe nedrept cu acuza că îl consider superior tatălui. Repet: nimeni nu e mai bun decît Caragiale bătrînul. În însemnările apocrife ale fiului, nu eu am fost nedrept cu I.L., ci, poate, Mateiu. Avea motivele lui. Oricum, textul respiră destulă ranchiună, chiar și pentru niște note intime. Nu mă pot opri să citez: „... mon père – n-ar fi ţinut el jurnal! Cu lipsa lui de ideal, cu plăcerea lui pentru lumea de şmecheri, nu şi-ar fi prins în insectar, de bunăvoie, viaţa. Măcar că de-abia asta l-ar fi făcut mare scriitor. Aşa, rămîne ctitor de berării.” Inclusiv al marii berării România, zic eu.

În adolescență umblam noaptea prin București în căutarea casei Arnotenilor, „adevărații Arnoteni”. Ce e de fapt adevărat cu această casă boierească din Craii de Curtea-Veche devenită tripou?

O taină mateină, după socotința mea, premeditată: „... nu știu nici azi cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii ... timp de o lună cît am fost de la ei nelipsit nu mi s-a întîmplat nici o dată să intru nici să ies decît prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dîmboviței, ceva mai sus de Mihai-Vodă”. Nu cred că aș fi dorit să identific jupuitele ziduri părăsite de neamul Arnotenilor. Fără duhul lor, ce farmec ar mai fi avut? Mă gîndesc la sentimentul de respingere pe care-l trăiești cînd localnicii din Fundulea îți indică, azi, o becisnică alcătuire din tencuială ca fiind fostul conac Sionu, bucuria seniorului Mateiu. Mai bună taina.

Ce știți despre alesul Club al mateinilor?

Clasicul cerc s-a cam dus pe apa sîmbetei. Nu cred că pot fi pus în siajul lui. M-au împins la faptă extraordinarii clubmeni Ion Barbu, Albala, Tașcu Gheorghiu, Al. George, dar nu m-aş plasa printre mateini – adevărații mateini. Religioşi. Cu vremea, lista oficială a îmbătrînit, iar eroul fanilor a căpătat boiul unuia dintre craii de Curtea Veche. Chiar s-a osificat astfel. De aceea am scris Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, din iritare. Din nevoia de a echilibra judecata. Cînd am intrat eu în lumea artistică a Bucureștiului, se răriseră mult nobilii scriitori de cafenea, se înstăpîniseră literatorii de local. Pentru mulți dintre aceștia buna-cuviință, eleganța erau străine. Mai nimic din farmecul anturajului matein printre condeierii care afumau tapetul vilei din Calea Victoriei. Mulți inși cu aer frust, vorbind și purtîndu-se dubios de uzual. Am mai prins totuși cîteva umbre, ultimii „interbelici”, oameni inteligenți, cu desăvîrșire culți, fără pic de grobianism.

Vă țineți la distanță și de lumea literară, nu numai de cititori. Din vocația singurătății sau din alte motive?

N-am stat la distanță de lumea literară vreme de treizeci de ani, dimpotrivă. Aș putea întocmi un pomelnic cu autorii pe care-i știu bine, îndeaproape. Percepția asta cu distanța vine din frîngerea cadrului în care ne împlinim, de bine, de rău, ca literați solidari. Și din amputarea interesului pe care ni-l puteam acorda reciproc. Nu o să dezvolt tema, dar condiția actuală e dezolantă. Să zicem că grefarea în viața literară a practicilor din politică sau afaceri, aproape în manieră de tabloid, mi se pare de tot rizibilă. Discreția, conduita, vocabularul – iată ce apreciez în ființa unui autor. Și umorul, joaca, stilul în scrierile lui.

La ce lucrați acum?

Iată și nesuferita întrebare de final! Ca tot omul, trebăluiesc continuu la ceva – real sau virtual, chiar nu contează. A construi o casă, o grădină, un text reprezintă pentru mine satisfacție deplină. Din păcate, am o meteahnă: dacă enunț un proiect, o anume preocupare, un parcurs de epică, povestea se încheie pe loc.