22

M-am trezit o clipă azi-noapte. Atît cît să arunc o privire în jur: ridicat pe labele din faţă, Valentino scruta întunericul de sub poalele unui pin. Fremătase ceva.
Mi s-a părut chiar că o umbră se retrage repede în negrul pădurii. Şi mi-am amintit: împlinisem 21 de ani — un adevărat dezmăţ de zile, de nopţi, de inconştienţă.

Vremea s-a îndreptat uimitor; totul s-a uscat pînă în zori. Cîte-o văgăună mai fumegă, aprinsă de-o rază piezişă de soare.
O pornesc în amonte, pe malul stîng al pîrîului Vorvila. Pentru început, cîteva pajişti umede, mlăştinoase. Zăvoaie de salcie. Un măcăleandru vîrîndu-şi ciocul într-o cochilie de melc, hrănindu-se cu miezul ei.
Abia la 9,45 prima deschidere: straturi de argile cenuşii, satinate, în alternanţă cu lespezi de gresie verzuie; nota specifică o dau însă marnele cafenii cu filme subţiri de nisip pe suprafeţele inferioare. Să fie vorba de orizontul roşu al saliferului? La 50 de metri, într-o surpătură, totul se repetă; în plus, un strat subţire de tuf alburiu şi o gresie şistoasă cu ripple-marks.

Ciudat, gîndesc mai uşor observînd straturile, părînd absorbit de ele. De fapt, sunt absorbit din ce în ce mai mult de Eseu. Singura sursă de evenimente pe aceste coclauri. El îmi acaparează gîndul — chiar dacă nu şi însemnările.
Dar am gata, deja, nu mai puţin de zece pagini! Şi voi adăuga în fiecare zi alte cinci celor de pînă acum. Voi pleca deci, de aici, cu aproximativ treizeci de file. Negre. Pline. Compacte.
Atît şi trebuia. Ca pentru următorii treizeci de ani.

(30? — zădărnicie şi plictiseală! De ce să cauţi, cînd izbînda se transformă într-o picătură deprimantă de gonoree? A căuta nu e o pornire sălbatică, o capcană ca oricare alta?)

--- Efectul anestezic al nopţii se prelungea. Deveneau tot mai vizibile însă firmele micilor gări: □ Argetoaia, marcă el, □ Işalniţa, □ Galicea Mare, □ Godeni. Între ele, spaţiu. Spaţiu ce trecuse de la negru-indigo la albastru-rozat. Croazieră banală, acelaşi dus-întors, gîndi.
--- — Şi mă las transportat aşa! Simţea că se sufocă; era blocat în compartimentul din provă, un compartiment mic, înghesuit, cu aer puţin. Trecu în jurnalul de bord: □ Teiu, □ Siliştea Crucii, □ Maglavit. De ce naiba nu andocăm odată? se întrebă.
--- — Mi-e frig, scînci ea de pe bancheta cealaltă.
--- — Mie mi-e somn.
--- — Dar s-a făcut dimineaţa, nu?
--- — Tot ce se poate.
--- „E dimineaţă, jeune fille.“ Ea se aplecă, luă bricheta ce-i scăpase pe vraful de ziare de sub măsuţă şi aprinse prima ţigară. Învăluită în fum, întrebă:
--- — Vrei să trag perdeaua?
--- — Nu, zise el brusc. „Nu, gîndi — periscopul trebuie să rămînă afară, ea n-are de unde să ştie asta. Blestemată veghe, îşi mai spuse el, îţi închipui mereu că trebuie să se întîmple ceva, ceva pentru care ai fost pus de cart. Şi între timp copia zero intră în cabina de montaj, filmul este dichisit, pus pe muzică şi trimis în sala de proiecţie. De aceea nu se regăsesc pe generic spectatorii dintr-o sală de cinematograf. Au fost de cart.“
--- Asta simţea: că timpul trece degeaba, că este îndepărtat, trimis la fruntarii, ţinut departe de locul unde se turnează cu adevărat. Nefericirea nu e alta decît aceea de a şti că n-ai fost ales pentru nici un cadru din cele numerotate în decupajul regizoral, gîndi el. Şi să crezi că poţi sta liniştit mai departe, fiindcă vei auzi odată şi odată sunetul clachetei. Şi să aştepţi într-un loc unde nu se întîmplă niciodată nimic.
--- — La ce cugeţi? îl întrebă ea, observîndu-i privirea pierdută prin crăpătura dintre perdea şi rama ferestrei.
--- — Nu cuget, aştept, răspunse el. Cred că urmează □ Grădiştea. Sau □ Zănoaga. Ba nu, □ Tîrgu Cărbuneşti.