O lume pentru Mateiu, 1912

Directeur ! Pe 29 octombrie apare Monitorul Oficial cu decretul prin care «domnul Mathieu Jean Caragiale este numit în postul de şef de cabinet la ministerul Lucrărilor publice în locul antecesorului, demisionat». Iată‑l deci în posesia funcţiei jinduite, „această cheie aurită pe cari atât o dorisem şi pe cari, în ciuda a orice, nu dezesperasem de a o obţine“. Îşi caută imediat prietenii pentru a‑i invita la o primă cină „ministerială“ – Uhrynowsky bate Viena, Vlădoianu nu apare nicăieri, la Capşa doar edecuri, la Kübler doar jalnicul Costea Balş. Y compris Simchy Lahovari şi urâta Mendel. Consumă singur un flacon de coniac, închinând în cinstea zeului Comus.
      Nu se deprinde încă bine cu pretenţiile postului, când are loc o silnică perturbare a noului său program : pe 18 noiembrie este adus în ţară corpul lui Ion Luca, scos din necropola cartierului berlinez de reşedinţă. Iar în 22, declarată zi de doliu naţional, pe ploaie şi lapoviţă, au loc funeraliile aranjate de guvern. Cortegiul, precedat de o formaţie militară cu arme, drapel, muzici şi multă popime, pleacă din faţa bisericii Sfântul Gheorghe, unde oficiase episcopul Nifon al Dunării de Jos. După ce face un ocol prin faţa Teatrului Naţional, pentru a se da un decor potrivit elocinţei domnilor Take Ionescu, Sadoveanu şi Davilla, porneşte prin zloată pe un drum nesfârşit spre cimitirul Şerban Vodă.
      Cu un pas în urma văduvei şi a celor doi copii legiuiţi, bastardul Caragiale păşeşte între ţepenii oficiali şi amicii băftosului moştenitor al Momoloaiei ; printre aceştia, încornoratul naş Smedeanu cu soaţa, dar şi Delavrancea, Vlahuţă, Gherea – coborâtori, ca şi dramaturgul din Haimanale, ai unor ţărănoi, căruţaşi, cupeţi. Mai lipseau pieţarii Sinaiei, şontorogul Gentilini, Ghiţă, băcanul Matheescu. Un noian de pârliţi îl înconjura pe Mateiu în urma vehiculului mortuar, care de care mai plouat, mai cioclu. Nici strop de sânge nobil în acea apăraie de ţopârlani.

      Zloata înmormântării e înlocuită curând de ninsoarea ce precedă Crăciunul. Ninsoarea e biruită şi ea de gerul Bobotezei. Iar gerul, de zloata care aduce Paştele. După care 1913 intră în linie dreaptă. Şef de cabinet al ministrului Lucrărilor publice, Mateiu se simte „guvernamental“ şi savurează un promiţător debut de carieră.
      Nu preţuieşte însă pe niciunul dintre membrii echipei din care face parte, cu atât mai puţin pe prim-ministrul Maiorescu ; junimistul apare constant în aceeaşi ţinută sărăcăcioasă, de o banalitate şi lipsă de gust nepermise : pantaloni plumburii, jachetă neagră, jiletcă cenuşie, cravată ieftină, pălărie oarecare, mănuşi croşetate în casă şi încălţări mitocăneşti cu carâmbi scurţi. Cum poate fi un ins atât de insignifiant ? Unul care călcase, în tinereţile lui, Friedrichstrasse şi Unter den Linden ! La vârful ierarhiei n‑ar trebui îngăduiţi decât arbitri elegantiae, chiar şi în conjunctură de război.
      Era vremea în care patru ţări din Balcani se înglodaseră în atacul lor asupra Turciei, declanşat cu luni în urmă. Şi acest premier al României neangajate se găseşte să profite, cerând ritos Bulgariei rectificarea frontierei comune. După săptămâni de presiuni de o parte şi tergiversări de alta, Karol ameninţând cu «ocuparea militărească», iar ţarul Ferdinand cu răspuns pe măsură, intervine mediaţia marilor puteri europene. Care opinează că solicitarea valahă ar trebui acceptată. Succes spectaculos pentru jerpelitul Maiorescu şi guvernul său. Bătrânelul junimist îşi întăreşte poziţia şi pare gata să gireze o cârmuire lungă.
      La cei douăzeci şi opt de ani împliniţi acum, Mateiu întrevede în sfârşit concretizarea planurilor sale de viaţă. Trăieşte senzaţia că a dat de filon – filonul care permite realizarea ambiţiilor unei lungi adolescenţe. „Poziţia aceasta a mea, dragă Amice, poate fi o bună sursă ; dar trebuie multă supleţă, multă discreţie. Precum şi anume relaţii rafinate – ştii bine că, după modelul curţii celui de al cincisprezecilea Louis, fiecare damă de la noblesse era şi o mare gourgandine şi o maquerelle de forţă. Tradiţia franceză nu s‑a pierdut încă. Mi‑ar fi foarte utilă madame Rendisch, e făcută pentru combinaţii de‑astea. Dacă nu acum, atunci când ? Mă simt într‑un moment de vârf al existenţei. Parcă şi arăt altfel.“
      Cum arată micul demnitar Mateiu ? «Sprâncene încruntate peste nasul puternic, ochi voalaţi, bărbia înfiptă cu îndărătnicie în gulerul înalt. Părea scund, fiindcă era puţin aplecat de umeri, dar nu era. Vorbea rar, printre dinţi, colţul stâng al gurii tresărindu‑i mereu ca şi cum ar fi vrut să exprime un început de dispreţ.»
      Poate e puţin sastisit, dar merge la minister şi se afundă cu zel în suplinirea carenţelor administrative ale şefului său, obositul vultan Bădărău. Moldoveanul e lipsit de metodă, împrăştiat, neglijent, distrat şi febril. „Muncesc, muncesc zdravăn, dragă Nicolas. Mă dărui cu cel mai uimitor randament priceput cu putinţă, încercând să organizez, să pun în ordine. Nu‑mi arăt totuşi măsura puterilor decât pe jumătate. Constat cu regret că şeful meu nu şi‑a dat seama de adevăratul chip în cari i‑aş putea fi util, ceea ce va întârzia afirmarea mea. Şi răsplata.“
      Nu după multă vreme, o primă recompensă pare a se ivi : posibilitatea de a fi propus la decorare cu „micuţa cruce a Sfântului Stanislas“, în timpul vizitei la Bucureşti a marelui duce Nicolae Mihailovici. Învaţă o frază protocolară în ruseşte şi participă la recepţia de gală în impecabilă ţinută gris‑noire, cu cravată albă şi pantofi de lac lucraţi anume pe bulevardul lui Pake. N‑a fost să fie.
      Deşi are cheltuieli mari, Mateiu se vede nevoit să întrerupă legătura cu Bogdan‑Piteşti şi cu gazeta acestuia, fervent antitakistă ; în paginile Serii, ministrul său era acuzat sistematic de implicare în tot felul de abuzuri şi tranzacţii necinstite. Se lipseşte deci de banii generosului afacerist pentru a putea supravieţui în tabăra puterii. Pe 9 aprilie, când Bădărău împlineşte cincizeci şi cinci de ani, este prezent toată seara la vila acestuia din parcul Jianu. Nimic mai indigest la o petrecere decât rubedeniile şi bucatele moldoveneşti.
      Peste două zile însă, când alt personaj, conservatorul Delavrancea, ajunge la aceeaşi vârstă, îi ignoră aniversarea. Deşi fusese invitat personal de fiică‑sa, recunoscătoare pentru sprijinul dat în validarea Asociaţiei Muzicale. Într‑adevăr, pusese o vorbă în chestiune omologului de la Justiţie, „în numele celestei arte a sunetelor“. Care merita susţinere, fiind de esenţă divină, ca şi arta literaturii.
      Melomanul Mateiu era subjugat acum de literatură, în special de roman ; preceptele care cârmuiesc alcătuirea textului suprem, cel romanesc, îi sunau în cap, instrumentele se acordau. Asta se vedea cumva, răspopitul Arghezi scriind : «Domnul Caragiale, ca să poată crea aşa cum doreşte, ar avea nevoie de o schimnicie într‑o ţară depărtată şi de cincizeci mii de lei venit».
      Foarte adevărat, desigur, cu excepţia «schimniciei» ; nicio zi nu se cuvine a fi trăită în flenduri, desprins de lumea căreia vrei să‑i rupi gura. Trebuie să‑i sari în ochi, élégant, médailles, romancier. În numărul pe martie, Viaţa Românească îi publică ultimul sonet, Dregătorul : „Cu duhul său cel ager, cu mintea‑i iscusită El multe uneltit‑a şi câte‑a şi‑ndurat Ca‑ncet, treptat, s‑ajungă, slăvit şi tămâiat“. Cu acesta încetează activitatea poetică. Rămâne în proza de balamuc a politicii balcanice.
      Care deborda. Chiar dacă ministerul lui Bădărău nu avea tangenţe cu stratagemele externe ale prim‑ministrului Maiorescu, evoluţiile din afară îi captează atenţia lui Mateiu. La mijlocul lunii iunie alianţa creştinilor balcanici se destramă, Ferdinand al Bulgariei ordonând atacarea poziţiilor regelui Constantin în sud şi a celor ocupate de trupele lui Karagheorghevici în vest. Obiectul disputei : Macedonia. După aprige lupte zonale, atât grecii, cât şi sârbii sunt nevoiţi să ia poziţii defensive, sperând într‑un acord de încetare a focului. Dar bulgarii continuă în forţă, fiind la un pas de anihilarea întregii armate elene, căreia sârbii, decimaţi la rândul lor, nu‑i pot veni în ajutor. În acest moment, la 10 iulie, intervin românii lui Karol, care trec graniţa prin Dobrogea şi înaintează spre Sofia, complet lipsită de apărare. Într‑o săptămână, lovit pe la spate, Ferdinand cere armistiţiu general.