O lume pentru Mateiu, 1923

     Mateiu consideră şi el că noua Constituţiune e nulă de drept ; îl revoltă cu deosebire faptul că textul cinicului Ionel lasă la voia sorţii agresiunea subcivilizaţiei din sud‑estul României asupra rânduielilor imperiale din nord‑vest. Şi reciproca : Bucureştiul se va trezi invadat de veleitari, de impostori, de venetici fără nobleţe, fără merit. Care vor dizolva ierarhiile tradiţionale. Era o chestiune de timp, un an‑doi, până la asfixierea definitivă a celei din urmă elite conservatoare. Funcţiile, rangurile, medaliile naţiei se vor pune pe tejghea. Steaua şi Coroana României, la mezat !
     În această atmosferă demoralizantă, prefaţată de zvântarea mocirloaselor străduţe ale periferiei, începe să iasă mai des. Petrece ore bune în sediul misiunii lusitane, asistându‑l pe don Martinho la protocolul de ratificare a Convenţiei asupra transportului aerian. Aşa se face că este de faţă în ziua când acesta primeşte vestea morţii ultimului conte da Cunha – căruia îi moştenea titlul.
     Ambasadorul îi cere pe loc să‑i remanieze blazonul nobiliar, adăugându‑i pe stemă însemnele casei da Cunha, alături de scuturile familiilor Teixeira şi Homem de Brederode. Migălind o întreagă noapte, Mateiu reuşeşte ceva magnific, adunând armele celor trei seminţii sub deviza Peut‑être. Orice specialist ar da notă maximă lucrării. Beneficiarul e încântat şi filotim. Dar mai preţios pentru heraldistul Caragiale este angajamentul reiterat al portughezului de a‑l propune Lisabonei pentru Crucea lui Christ. Pentru acel preafrumos Ordem de Cristo !
     Din nou activ, gata pentru mondenităţile verii, Mateiu se simte pregătit şi pentru mai vechea idee de mariaj lansată de Margot ; după un dejun înaintea Paştelui cu boieroaica Sion, are loc o întâlnire decisivă cu ea la balul mascat al Operei. Sigur că acesta e momentul de cotitură, deschide un caiet pe biroul său şi hotărăşte să‑l umple cu însemnări cotidiene.
     Mathieu J. Caragiale ; agenda‑acta‑memoranda, caligrafiază el pe foaia de titlu. Cea dintâi notare : o întâlnire cu Marica la concertul Asociaţiei muzicale, ocazie cu care poartă iar pantofi negri ; simţindu‑se bine în încălţări noi, îi cere cizmarului să‑i confecţioneze şi unii acaju. Cu aceştia merge la spectacolul actriţei Leny Caler, eroina din Amor veghează, vodevilul diplomatului Robert de Flers. Alegere deloc întâmplătoare.
     Urmează zile zbuciumate. Deşi apelează la descurcăreţul Vlădoianu, pierde destulă vreme printre conţopişti, adunând actele cerute la căsătorie. Nu era deloc pregătit sub aspectul ăsta. Într‑una din zile aduce la oficiul Stării civile doi martori, ambii plătiţi : Francke, masseur austriac, şi Codreanu, de profesiune libre – «dispuşi a împlini, prin declaraţiunea lor, lipsa extractului de naştere cerut la dosar». Se consemnează astfel în procesul‑verbal destinat a ţine loc documentului respectiv că «domnul Matei I. Caragiale este născut în comuna Tuşnad, judeţul Braşov, la anul una mie opt sute optzeci şi cinci, părinţi fiind Ion L. Caragiale şi Maria, născută Piteşteanu». Formalităţile fiind îndeplinite, «se aprobă ca oficierea căsătoriei cu domnişoara Sion, în prezint bolnavă, să se efectueze la domiciliul său pe 18 iunie corent».
     Până la data stabilită, viitorul mire îl vizitează pe atotputernicul Stelică, patronul Universului, de la care obţine o danie pentru cumpărarea verighetelor. Apoi face ce face şi primeşte de la o damă jumătate din comisionul unei vânzări în curs. Astfel că pe data de 8 iunie, într‑o vineri, îi poate duce logodnicei un mănunchi de trandafiri şi o mică bijuterie în dar, fiind ziua ei de naştere.
     În fine, soseşte momentul aşteptat, 18 iunie, „ora zece şi jumătate înainte de amiază“ : la domiciliul miresei, amabilul ofiţer al Stării civile întocmeşte actul de căsătorie cu numărul 2446 «între domnişoara Marica G. Sion în vârstă de ani 63 şi domnul Matei I. Caragiale în vârstă de ani 38, literat, născut în Tuşnad, Braşov, fiu al lui Ion L. Caragiale, mort, şi al Marioarei Piteşteanu, domiciliată în Viena, Austria».
     Seara, la şapte şi jumătate, cei doi însurăţei şi martorii, Eustaţiu Măciucescu pentru mire şi Teodor Aslan pentru mireasă, trec prin ceremonia religioasă de rigoare, oficiată la schitul Darvari. Iar a doua zi, după dejunul cu naşii de căsătorie, «domnul Matei şi domnişoara Marica» se urcă în tren şi pleacă la Sibiu în călătorie de nuntă.
     Ajung peste munţi pe o vreme mohorâtă, cu ploaie măruntă ; se instalează la Villa Conrad, iar când se face senin încep să viziteze centrul şi împrejurimile burgului. Trei zile sunt suficiente pentru a vedea tot. Dărâmături nemţeşti, tencuieli căzute, trepte chinuitoare. Neprihănitei Sion i se confirmă temerea privind viaţa de cuplu.
     O variaţie survine în duminica sejurului, când sunt invitaţi la cină de contele György Halmaghy, client al Capşei pe vremea în care se trăgeau sforile în chestiunea reparaţiilor maghiare. Bucatele servite mai purtau în ele alicele amfitrionului, mândru vânător de păsăret. A doua zi Marica rămase în casă, acuzând o anume stare de disconfort. Prilej bine‑venit pentru Mateiu, care începe să cerceteze istoria Karabetzilor în muzeul baronului Brukenthal. Pentru a‑şi oferi ocazia asta, alesese urbea Sibiului.
     E o cercetare febrilă, oarecum haotică, într‑un fond de carte pe care nu‑l cunoştea. Şi are noroc, notează după numai câteva ore : „Un cavaler de Nagy‑Buny se afla printre puşcaşii călări tersenieni cari au fost de partea lui Michail Apaffy“. Apoi, întors de la dejun : „Găsesc doi Karabetzi coborâtori din acel tersenian călare înnobilat la Sighişoara în 1663 !“. Păşise cu dreptul în căsnicie.
     Zece zile singuri trec totuşi greu. Marica nu trăise niciodată între mobile străine sau izolată de randevuuri. Iar Mateiu se acomoda anevoie cu ea – „de naştere mai moţată, zveltă şi dreaptă, cu portul semeţ al femeilor sterpe. O fiinţă făcută pentru găteală şi podoabe, despre cari nu se putea spune mai mult decât că era o cocoană mare“. «Cât de fericit o fi fost din punct de vedere erotic, nu ştim.»
     Constituise asta temă de interes ? Menajul, în sine, era o reuşită. La fel escapada. „Îţi trimit cartolina prezintă din Hermannstadt, dragă Uhry. În foto, palatul guvernatorului imperial, unde fac rodnice investigaţii. Urmează courrier.“
     În fine, vilegiatura ajunge la capăt. Face ultimele cumpărături, printre care şi un ciudat inel medieval pe care Mateiu şi‑l pune pe digitus minimus. Pe 1 iulie, spre seară, perechea părăseşte Sibiul în cuşetă de cale ferată şi ajunge la Bucureşti a doua zi dimineaţă. Trăsura luată din gară îi duce direct la reşedinţa Sionilor din strada Robert de Flers, un drum pavat între Batiştei şi Romană. Cum treci colţul, apare casa Marichii, la numărul 9, o construcţie boierească pe două caturi, având un foişor înălţat peste acoperiş. Mateiu îi mai călcase pragul de câteva ori, fără a zăbovi înăuntru mai mult de un ceas. Acum, din momentul ducerii bagajelor în interior, era instalat definitiv. Nu în altă casă, în altă lume.