O lume pentru Mateiu, 1930

     În aşteptarea însemnelor Legiunii, Mateiu ignoră evenimentele începutului de an 1930. Ce se întâmplă totuşi ? La câteva luni de la preluarea puterii din mâinile liberalilor, primul cabinet naţional‑ţărănist, «adus de mase nu pentru continuitate, ci pentru ruperea cu trecutul», constată că producţia ţării scade prăpăstios, în timp ce politica porţilor deschise pentru afaceriştii Europei umflă zi de zi datoria externă. În plus, tocmai acum se comandă cehilor de la Škoda mitraliere şi tunuri de aproape şapte miliarde – tone şi tone de aur în groapa Armatei române. Bugetul expia ; severul Maniu păşise cu stângul în guvernare, economia reală nu agrea doctrina partidului său.
     Concomitent, la primăria capitalei edilul Dem Dobrescu încearcă să‑şi pună în aplicare înnoirile : retrage din circulaţie ultimul tramvai cu cai, instalează un semafor roşu‑verde la răspântia Căii Victoriei cu bulevardul Elisabeta şi dărâmă nişte ziduri pentru lărgirea Gării de Nord. Totodată face două ştranduri pentru a nu se mai îmbăia mahalagii în Dâmboviţa, de unde se lua apa de băut. Marile lui proiecte rămân însă pe hârtie. Partidele aveau alte treburi, iar comitetele cetăţeneşti se topeau înainte de a manifesta. Ca să devină urbe civilizată, Bucureştiul avea nevoie de sprijin divin.
     Până una‑alta, zilele stau tot sub semnele drăceşti ale neamului : fudulie, intrigă, lentoare. Cine are destulă glagore merge pe cont propriu. Trebuie să fii neghiob ca să râneşti, aux portes de l’Orient, într‑o chestie obştească.
     Evident, Mateiu îşi ţine drumul : o gratulează pe Margot pentru cei şaizeci şi cinci de ani pe care‑i împlinise, evită pelerinajul la Sfântul Ion familial şi se precipită să‑i ofere alt cadou lui Lebrun, artizanul ocult al decorării sale. Alege pentru acesta un splendid exemplar legat din La Poésie française au Moyen Âge şi i‑l dăruieşte împreună cu o reprezentare grafică a bucolicei Pomona, zeiţa abundenţei. După o lună nesfârşită, nerăbdarea sa de a vedea oficializată învestirea e la apogeu.
     În sfârşit, pe 29 ianuarie este invitat la ambasada Franţei, care tocmai îşi pregătea semicentenarul în acelaşi sediu, micul palat din rue Biserica Amzei. Este ora 12 când Pierre Daubrée, consulul general, îi înmânează brevetul de cavaler al marelui Ordin. Cuvintele diplomatului fac ocolul sălii de ceremonii ca trâmbiţele Ierihonului : Le président de la République Française a conféré à monsieur Mathieu Caragiale, sujet roumain, homme de lettres, la décoration de Chevalier de l’Ordre national de la Légion d’honneur. Dincolo de înaltele ferestre ale clădirii se pornise o ninsoare calmă. Care nu izbutea să‑i domolească laureatului bătăile inimii.
     După încheierea solemnităţii, Mateiu îl ia pe Francis la Corso şi îi oferă, pe lângă dejunul select, încă o tipăritură : Corespondenţa lui Baudelaire, de asemenea între coperţi de lux. Nu uită ca a doua zi să îi adreseze ministrului Franţei la Bucureşti, Gabriel Puaux, o scrisoare de mulţumire. Pare copleşit – „ca simplu particular“, nu se aştepta la această izbândă ; nu mai era şef de cabinet sau ocupantul unei alte funcţii oficiale, nu mai era nici măcar odrasla lui Ion Luca, berarul naţional. Era el, Mathieu Jean, comte de Karabey. Auteur.
     Nici nu începe bine luna februarie şi se întâlneşte din nou cu Lebrun, căruia îi oferă Les Oeuvres du maître François Villon, cu dedicaţia : à maître Francis. Cum izbutise modestul belfer, ratatul jurnalist, ratatul francez la urma urmei să convingă organele Hexagonului ? Ce statut avea acesta ? Non quaero. „Steaua Legiunii e o decoraţiune pe cari o preţuiesc cu atât mai mult cu cât ea era inesperată.“
     Instituită de Primul Consul Bonaparte la 29 floreal din anul al zecelea al Republicii, aceasta se distribuie nomenclaturii franceze şi străinilor remarcabili în cinci grade : Chevalier, Officier, Commandeur, Grand‑officier şi Grand‑croix. Doar o sută de mii de personalităţi ale lumii au acces la ea. Doar elita speţei. Insigna propriu‑zisă, susţinută de panglică roşie, reprezintă o stea cu cinci raze duble emailate în alb, butonate la vârfuri cu argint ; colţurile formează o coroană aurită pe fond verde din frunze de stejar şi laur, iar în centrul stelei străluceşte un medalion cu efigie înconjurat de smalţ azuriu. În ţinută obişnuită, Cavalerii poartă la butonieră rouban rouge. Această mică tresă sângerie desăvârşeşte ţinuta ; împreună cu ea, nobilitatea şi meritul capătă har suprem.
     Iată, încă o dorinţă, cea de‑a treia după luarea în posesie a unui latifundiu şi scrierea unei capodopere, i se împlinise. Peste încă o lună, la 25 martie, Mateiu împlineşte patruzeci şi cinci de ani. „De o sobră eleganţă, plin de demnitate în port şi vorbire, rămăsese apusean şi om de lume până în vârful unghiilor. Ca să prezideze o înaltă Adunare sau o Academie, altul nu s‑ar fi găsit mai potrivit.“
     Trei zile mai târziu aniversează un an de la tipărirea Crailor de Curtea‑Veche ; admiratorii, literaţi aparte, cinstesc la cafenea pe acest «prim şi ultim Caragiali». Şi elogii la adresa scrierii lui continuă să apară ; Mateiu le primeşte calm, văzându‑şi mai departe de obişnuinţe. În seara zilei de 6 aprilie iese, ţeapăn şi grav, pentru a cina cu Lebrun, căruia îi oferă pentru sărbătoarea Paştelui catolic patruzeci de ouă proaspete aduse special de la Sionu.
     Un coşuleţ cu bunătăţi rustice lasă la aniversarea medaliei Sfânta Ana şi bietului Poklewski, martirul revoluţiei bolşevice. În sfârşit, la mijlocul lunii, având acum datele necesare, comandă la Paris firmei Arthus‑bijouterie et décoration crucea Legiunii de onoare şi un sfert de metru din panglica roşie aferentă.
     Iar satisfacţiile nu se opresc aici ; la început de mai, Societatea Scriitorilor îi acordă una dintre recompensele sale anuale. Mateiu primeşte douăzeci de mii de lei prin amicul Măciucescu, care depune totodată la biroul preşedintelui Rebreanu demisia proaspătului premiat din obşte. Motivaţia : suma primită era cu cinci mii mai mică decât aceea înmânată povestitorului pentru copii Brătescu‑Voineşti. Era un afront. Din acest moment, demisionarul nu mai participă la adunările societăţii şi nu mai cotizează. Dar continuă a‑i frecventa localul, etalându‑şi printre ponosiţii condeieri ţinuta plină de rafinament.
     Ţinută care, sub privirile Marichii, păleşte treptat, se îndepărtează de vestimentaţia maliţioasă a dandy‑ului, devine mai sobră ; culorile stofelor se sting, accesoriile se împuţinează. Melonul King George, purtat din ce în ce mai puţin, zace în dulapul cămării de garderobă, la fel ghetele roşii cu capace. Nu renunţă însă la mănuşile albe, la pantofii pastelaţi, la inelele cu pietre, la aurul acului de cravată şi lanţului de buzunar.
     Îşi completează, de câte ori are ocazia, colecţia de bastoane – bastonul este obiectul de promenadă fără de care nu iese din casă. Dispune de o duzină de asemenea obiecte, unele uşoare, de vară, altele solide şi cu vârf metalic, pentru vreme de iarnă. Alese după gustul său, sunt strunjite din esenţe aspectuoase, inelate sub măciulie cu metal nobil şi încrustate cu sidef sau chihlimbar. În afara celui din lemn de rotin, rupt în urmă cu cinci ani când s‑a apărat de muşcăturile acelui câine turbat, foloseşte acum bastoane din bambus, cireş, nuc, abanos, măslin şi tek. Fără un baston elegant, omul e şchiop.
     Desigur, în vârful întregii scări de preţioase auxiliare tronau însemnele scumpelor ordine şi medalii, purtate la aniversări : panglicile Bărbăţiei şi Credinţei, Bunului Merit şi Sfintei Ana. Un trio veteran. Şi iată că tocmai soseşte de la Paris crucea Legiunii de onoare. Dar butonul argintat din vârful dublei raze din stânga medalionului se clătina în montură. Este nevoit s‑o restituie prin consulul Daubrée atelierului Arthus, pentru a primi o lucrare ireproşabilă.
     Simţind acumulare de năduf pentru neglijenţa pariziană, îşi verifică tensiunea : peste 16 ! Hotărăşte să plece două săptămâni la Sionu, unde salcâmii se încărcaseră de ciorchini în jurul cărora zumzăiau albinele şi bondarii. Avea nevoie de relaxare. Nu stă însă degeaba : distribuie loturile moşiei la ţărani şi scrie primele rânduri dintr‑o nouă proză, Sub pecetea tainei. Gândul îl dusese la o veche cunoştinţă : conu’ Rache. „De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, nu mi se mai întâmplase să‑l întâlnesc...“