Însemnările jubileului, 15-17 februarie

     15 februarie. Menţin hotărârea mea de ieri privind abandonarea literaturii. Scriitorul se poate păcăli lesnicios cu păginuţe noi, mânând vorbe şi peripeţii precum un cârd de boboci, până se alege cu un ciopor de raţe. Povesteşte, povesteşte şi o ia de la capăt. Fără alt gând. Cel puţin eu aveam program şi stil. Oricum, lăsam în seama altora povestea chioară. Viaţa e confecţionată ieftin, din întâmplări şi neîntâmplări. Ca un roman. Dacă Dumnezeu‑demiurgul e mai neglijent, măcar naratorul lucrează cât de cât en professionnnel, pune mai puţin hazard, mai multă logică, uneori are bun‑simţ, chiar şi gust. Dar nici unul, nici altul nu au stil, nu au program. Produşi de vulg, produc pentru vulg. Înmulţesc cârdul de raţe.
     Nevoit să ies până în pasagiul Macca, la Neumann, pentru lenjuri, îl sun pe Lebrun. Prânzim împreună la Imperial : conopidă cu ciuperci, pui şi salată Moreno. Fiul unui negustoraş de ţară, francezul meu e încă intimidat de lista meniului. Stângăcia şi mai ales blestemata modestie sunt bine impregnate în fiinţa lui. N‑ai crede că e de un sfert de veac în România. La cafele, facem puţină politică ; a asistat acum trei zile la scandaloasa adunare a studenţilor lui Nae în faţa Palatului – caraghiosul profesor cuvânta cocoţat pe umerii lor. Francis îmi spune jenat : n‑aş fi niciodată în stare să mă urc în cârca elevilor mei, ce decente erau întrunirile de dinainte de război ! Revenim la zi, comentând propunerea lui Vaida pentru noul program al naţional‑ţărăniştilor : numerus clausus. Se pare că Mihalache nu‑l sprijină ; e român verde şi el, patriot nevoie mare, dar acum îl obsedează formula rurală, ideală, zice, pentru statul nostru de plugari. Cu toate că în ţară ninge greu, sătenii sunt mânaţi în căminele culturale unde oamenii lui fac agitaţie invocând izbăvitoarea democraţie a opincarilor. E ceva fin – activiştii mărşăluind prin sate, îndemnându‑i pe bieţii pălmaşi să buchisească pentru a lua frâiele ţării. De văzut până la urmă ce va spune Carol ; deocamdată guvernul s’est déplumé, l‑a zăpăcit chestia Škoda. Şi mai e şi răzmeriţa principelui Nicolae, turbat rău ; contestă cu „precedentul Zizi“, cinci ani de şuturi şi pălmuială i‑au ajuns.
     16 februarie. Visez noaptea călătoria mea italiană. De la Mestre la Padova, de la Padova la Vicenza, de la Vicenza la Verona ; printre vilele Triestului scăldate în verdeaţă, misterioase râuleţe apăreau şi dispăreau sub dâmburi încărcate cu chiparoşi. Am un şoc, la trezire, văzând zăpadă troienită afară ; împietresc o clipă dându‑mi seama că nu mă aflu în însorita Italie, ci în România degerată. Degenerată. Cobor la gustarea de dimineaţă cu un gol în piept. Ţara de azi, lumea de azi ! E nevoie să‑mi umplu sufletul cu ceva preocupant – de bine, de rău, literatura îmi înăbuşea senzaţia de sec ; dar, cum spuneam, afacerea condeiului e închisă. Cred că‑mi voi transfera întreg interesul asupra domeniului de la Sionu. Până voi putea retuşa conacul, îi voi construi grădina. O grădină sălbatică şi totuşi bine strunită ; primitivism cultivat cu artă. Reflectez pentru asta la experienţa acelui conte de Hoditz, care şi‑a durat în veacul al optsprezecelea propriul Eden pe senioria lui sileziană.
     Întrerup meditaţia pentru a o întâmpina pe Margot ; de mult nu ne mai bucurăm sincer de bună vedere, eu încerc să‑mi ascund neîmplinirea, ea cei şaptezeci de ani. În orice caz, e mai zdravănă decât berlinezul meu la cincizeci. Ca şi Marica, de altfel. Pleacă împreună la Grup. Fac şi eu o scurtă plimbare în cartier. O iau spre biserica vornicului Badea Bălăceanul şi ies în capătul celălalt al străzii lui De Flers. Am impresia că sunt acompaniat pe tot parcursul : o umbră se prelinge pe ziduri, paşi furişaţi fac să scârţâie zăpada în spatele meu. Strâng bine bastonul în pumn, îmi întorc faţa de câteva ori. Silueta urmăritoare seamănă cu a micuţului nostru homme de peine. Să se fi dedat Niculaie la promenadă ? Exclus. La întoarcere, în capul scării îşi unduie coada Calimach. Coboară, îmi târăşte galoşii sub cuier ; slujnica îl fugăreşte spre odaia mea, unde se salvează totdeauna de ocările idioatei.
     17 februarie. Aseară telefonează Petrescu – situaţia de la Scriitori îi aminteşte scandalul de acum cinci ani când cu delapidarea lui Rebreanu. Vorbeşte tare, pătimaş. N‑are nimic din personajele cărţilor lui, sărmani inadaptabili. Cezărică inadaptabil ? Haida‑de. Cu firea lui de ţigan, cu părerile lui oricând schimbătoare ? Ne dăm întâlnire poimâine la librăria Georgescu. Azi e duminică, zi calmă. Încep căutările pe urmele seniorului de Hoditz. Descopăr în De l’art des jardins a lui Fouquier o descriere a domeniului acestuia. Căutând prin sertare, dau şi de notele introduse în agenda ultimei vizite la Berlin, când l‑am acompaniat pe B‑P. Într‑o zi a séjourului, scăpat câteva ore singur, intru în Biblioteca Regală. Acolo, într‑un tom, remarc printre cavalerii vechiului imperiu pe contele de Hoditz, vestit prin erudiţia şi năstruşnicia lui. Avea un blazon nespus de original, pe care l‑am schiţat cu încântare. Din păcate n‑am notat prea multe despre posesor, nobil surghiunit de zbirii lui Fritz cel Mare în urma descoperirii complotului silezian.
     Parte din după‑amiază descifrez atent blazonul Hoditz ; armorialul contelui e cât se poate de interesant. Mă preocupă din ce în ce mai mult figura ciudatului cavaler. Proiectata mea călătorie la Berlin capătă un obiectiv în plus. Voi pleca la Berlin, fie ce‑o fi, cu toată opunerea Marichii. La gândul ăsta mă simt cuprins de fervoare. Pun pe birou schiţele pentru Comisie, stabilesc termene să le închei. Ezit între câteva idei definitorii.
     Décidément, je suis en veine. Repurtez brusc o victorie acolo unde bâjbâiam, înlocuind variantă cu variantă, fără a mă putea hotărî. Acum ştiu – propunerea mea pentru deviza Uniunii este : Un rege, două naţiuni, trei teritorii. Asta trebuie inscripţionat, în latină, pe eşarfa de sub marele scut al viitoarei noastre steme. Prind la Radio ultima parte dintr‑un concert nemţesc, Händel cu orgă.