Însemnările jubileului, 8-11 iunie

     8 iunie. Viaţa îmbâcsită de la ţară ! Ce conac mi‑am găsit pentru flamura personală, ce seniorie – în bărăgănişul României, pe pământ plat, cu doar câţiva copaci mai bătrâni decât mine, în împotrivirea a două cucoane, sub ameninţarea perpetuă a ţigănimii ; fără firişor de apă curgătoare, lipsit de cea mai rudimentară canalizare ! După cinci zile, traiul e de nesuportat ; încep să mă imaginez într‑o baie romană, într‑o saună suedeză, într‑un bazin turcesc. Voi ajunge să cunosc cândva la Sionu deliciile îmbăierii ? Domeniu ocolit de râuri, conac ocolit de confort ; am din ce în ce mai puţină răbdare, l’attente de ma succession dépasse les bornes.
     9 iunie. Duminică. Plec ieri după‑amiază de la moşie, după ce încarc bine cabrioleta. Mitrică mă lasă frânt în faţa porţii. Nelipsitul Niculaie cară înăuntru coşurile cu şunci, verdeaţă, ouă şi cireşe albe. Mă întreb cum de mai e în casă la ora aceea târzie. Acum mă grăbesc spre Centrală.
     Mă întorc de la Baie puţin înaintea dejunului. Marica e în salon cu soră‑sa, venită să‑şi ia partea de produse. Când pleacă ea, apare pianista. Înfipta vrânceancă a fost împreună cu Veturia la aniversarea restauraţiei lui Carol, abia întors din marş triumfal prin Basarabia. Sunt zvonuri privind modificarea statutului Casei Regale pentru a rezolva problema Duduii. Circulă amănunte picante despre seducţiile ei. Regele nu‑şi va lega însă niciodată soarta de jidăncuţă, e un Hohenzollern ! Pianista crede că s‑ar putea totuşi, mezalianţa e din ce în ce mai întâlnită. Ştie ea ce spune, a făptuit‑o de două ori. Abia apuc să‑mi fac siesta şi sună telefonul : Lebrun are variante la traducerea primei părţii din Craii. Vrea să aleg eu versiunea cea mai potrivită. O dată mai mult, nu găsesc energia să mă derobez. Cartea e gândită pe româneşte, asta e, nimic mai mult ; fac eu însumi tot ce se poate pentru ideile mele. Mă întreb însă dacă mai am forţă pentru a ferchezui o scriere, fie ea şi tălmăcire, dacă mi‑a rămas destulă voinţă de a realiza lucruri cu adevărat deosebite. Fapte demne de a fi distinse – au trecut, iată, cinci ani de la primirea ordinului Legiunii. Lentoare, de atunci încoace. Sper că nu voi ajunge să fiu amăgit de proiecte mici, nevolnice, precum Francis, atât de iremediabil şters, atât de conciliant. Amicul e un exemplu de fiu denaturat al zodiei sale, altfel ambiţioase şi agresive, cea a Taurului. E posibil totuşi să mă înşel ? Să‑i fie modestia şi toleranţa nişte măşti ? Mi‑ar plăcea să‑l ştiu îmbrăcat viclean în piele de mârţoagă, nu născut în ea.
     10 iunie. Nimic altceva aseară decât răsfoitul ziarelor din ultimele zile, păstrate pe măsuţa din hall. Marica nici măcar nu le‑a atins, din cauza tuşului cari‑i înnegreşte buricele degetelor. Văd că Păstorel îşi reia rubrica din Adevărul, anunţă un summum de reţete în versuri. Beţivanul vrea să‑i înghiţim calambururile odată cu pulpa din tavă. Poate n‑am eu umor, dar vreau carnea numai în savoarea ei, fără lirică de farfurie. Asta ar mai lipsi, să gătesc curcanul după prescripţii metaforoase. Mai citesc la cronica mondenă că principul Valentin a fost muşcat de o mâţă turbată, că Franasovici, întors de la Viena, boleşte în casa lui din Pitar‑Moşu, că Fordul Dolettei şi‑a rupt o roată la Şosea. Iar Căpitanul iese la drum bătătorit, făcându‑şi partid : Totul pentru Ţară.
     La unsprezece trecut, sunt în salonul de la Athénée pentru a fi bărbierit boiereşte. Mai încolo se tunde Teodoreanu ; de curând i‑a mai apărut o tipăritură, altă dizenterie literară. Marele bavard n‑are pic de control la scris. Panteonul cărţii române e însă pricopsit în d‑alde astea. În drum spre Capşa, văd la Foto Julieta şase fotografii : Carol în tot atâtea uniforme de gală, concepute chiar de el. Să închipui o anume ţinută nu e lucru uşor, iar uniforma are regulile ei, la fel ca decoraţia, la fel ca stema nobiliară ; e o ştiinţă şi o artă. Îmi explic de ce‑mi apreciază ex‑librisurile. E om de gust. Înăuntru în cafenea, o masă cu puişorii lui Nae ; indiferenţă reciprocă – eu nu‑i interesez pe ei, ei nu mă interesează pe mine. Ce‑ar putea da mai mult decât scandal Nu Ionescu ? Sau gârle de vorbe flecarul Ţuţea, pe cari îl aud o jumătate de ceas perorând. Tinerelul ăsta nu‑mi pare deloc stabil, dezvoltă ce dezvoltă şi dintr‑odată o ia pe altă idee. Are bunul‑simţ să se declare îngreţoşat de egalitarism, dar e încântat de grandoarea istorică a poporului român ! Ce idioţie, cari grandoare ? Românimea face de când lumea politica ei umilitoare, la politique de l’autruche. Dejunez cu Adi, ne mişcăm apoi spre Piaţa Amzei. Cercetând galeria evreului din gang, vedem şi câteva dintre marinele semnate Voinescu – ăsta e bietul cumnatu‑meu, spun, picta bărcuţe pe mare ; îi reuşea bine spuma valurilor, era foarte mândru de spuma lui ! Facem drum întors şi ajungem la el acasă, în Cotroceni. Ne întâmpină înconjurată de pisici a doua lui soţie, o ciudată ; trecem toţi trei printr‑un culoar străjuit de panouri şi icoane bizantine, ne aşezăm în salon. Mai târziu, iau cu amănuntul vitrinele cu cleştare de Murano şi porcelanuri chinezeşti ; în faţa lor, se fălesc scrinuri Biedermeier, iar pe covoarele Karamani sumedenie de măsuţe încărcate cu obiecte rare. Cărţi în legături nobile se înşiruie pe rafturi tâmplărite dintr‑o esenţă roşie, amazoniană. Le cercetez ; mă atrage un voluminos Traité du jardinage, întocmit de Jacques Boyceau ; autorul desenează cu minuţie perspective din grădinile Boboli, Aldobrandini, Torlonia şi Borghese. Reţin câteva elemente decorative, precum şi schiţa unui apeduct mascat cu piatră şi vegetaţie joasă, idee potrivită pentru Sionu.
     11 iunie. Azi e Ziua grâului în calendarul poporan, mâine Ziua şoarecilor. De la Sângiorz până la Sâmedru se înşiră o vară plină de prăznuirea vegetalelor şi lighioanelor ce trebuie îmbunate. Ţăranii au avut cândva momentele lor de inspiraţie ; acum sunt nişte brute, abia‑şi mai amintesc de lumea veche. Ce Românie e asta unde ipochimenul de la Topoloveni vrea Academii săteşti ? – unde ţăranii să înveţe că bolta e o îngrămădeală de pietroaie, printre cari zburăm călare pe un bolovan ! La ceaiul de dimineaţă, Marica vede lucrurile mai simplu : de fapt, în academiile alea Mihalache pregăteşte gloata pentru subversiune ; până la urmă ţăranii vor veni peste noi şi vor lua puterea cu bâtele. Doamnele sunt înspăimântate : în toamnă, pianista pleacă la Râmnic, Margot la Slănic, madam Lina la Buşteni ; ziua revoluţiei nu va găsi pe nimeni în Bucureşti. Mă minunează isteria asta, eu unul aş vrea să‑i văd pe nespălaţi la catedra lui Costescu, la Scriitori dând şuturi lui Minulescu, la Externe ştergându‑şi fundurile de fotoliile Titulescului. Sau năvălind în cabinetul prim-ministrului. Se pare că pachetul cu dinamită descoperit acum două săptămâni era pentru Guţă ; ţărăniştii vor să arunce în aer guvernul. Mă îmbrac de oraş, je pars en vadrouille ; o iau spre Ateneu, intru la Corso. Am noroc să dejunez cu Uhry, deşi nu aranjasem. E captivat de noile desfăşurări europene – în pofida Franţei, Reichul caută susţinători din Scandinavia până în Balcani ; mai nou, ministrul Göring înfiinţează birouri în josul Dunării, exact ca acum douăzeci de ani. E semn bun ; toastăm în amintirea frumoaselor zile de sub coroana lui Karol şi a Elisabethei. Numai că după ele a venit războiul şi sfârşitul lui, când vremea seniorilor apunea – Conu’ Petrache se închidea în cavoul familiei, Conu’ Iancu murea de inimă rea, Conu’ Alecu era lapidat. Mai e din toţi dârzul Argetoianu, chiar azi prezidează congresul Uniunii lui la Turnu Severin. Tare, Conu’ Costică.