1920

în continuare, uitat. «Anii ce au urmat războiului i-au fost grei. În 1920 se străduieşte să-şi creeze o situaţie», scrie conjunctural Paul Georgescu, «dar în dezmăţul de înavuţire, în mijlocul unei lumi lacome de aşa-zise demnităţi profitabile, el, uitat, înghesuit, îşi duce penibil o viaţă abia decentă.» Adevărul este că nimeni altul nu doreşte ca Mateiu «demnităţile», dar profitabile pentru el sînt doar acelea prin care treci în ţinută de gală, adunînd şi arborînd distincţii. Se vede aievea în saloanele lumii influente, participînd la ceremonii oficiale, la ritualuri necunoscute vulgului. Mateiu e simplu amploiat la treizeci şi cinci de ani cît împlineşte acum, pe 25 martie, dar într-însul aţipea ceva neliniştitor, atîta patimă înfrîntă, atîta trufie aprigă şi haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feţei sale... în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele...
--- Suflet scindat între condiţia de a fi un «cetăţean al universului» şi condiţia de născut obscur într-o ţărişoară obscură, în care încearcă, decent, să iasă la suprafaţă, să obţină o anume poziţie. Căzuse guvernul Vaida, venise guvernul Averescu, apoi, la alegerile din mai, Partidul Poporului al acestuia obţine majoritatea parlamentară. Mateiu solicită să fie admis în lotul pe care-l constituie Take Ionescu pentru cadrele diplomatice venite «din afară de carieră». Este tratat nemilos, trimis să se adreseze unui subaltern; refuză umilirea şi, prin urmare, nu-şi adjudecă modestul post de consul pentru care se zbate.
--- Nu-i rămîne decît să-şi vadă mai departe de scris. Pune acum pe hîrtie călătoria craiului Pantazi pe glob — Stăpîn pe meşteşugul de a zugrăvi cu vorba, el găsea cu uşurinţă mijlocul de a însemna... pînă şi cele mai alunecoase şi mai nehotărîte înfăţişări ale firii, ale vremii, ale depărtării... Ca în puterea unei vrăji, cu dînsul am făcut în închipuire lungi călătorii, călătorii cum nu-mi fusese dat nici să visez...
--- Din lumea Crailor, Mateiu se întoarce în lumea nemiloasă a cafenelei. Cezar Petrescu: «...petreceam două-trei ceasuri pe zi la „Capşa“... Sosea Mateiu, ascunzîndu-şi timiditatea sub armura trufiei distante, ceremonios politicoasă, care aici nu făcea nici o impresie. Vreau să spun: nici o impresie bună! Aici, nu mai era un personagiu. Era o ţintă. Cît timp îşi sorbea cafeaua ori vermutul... confraţii şi prietenii îl mai cruţau... Apoi începeau... să-l împungă cu întrebări viclenite asupra... descoperirilor heraldice şi genealogice, asupra esteticii vestimentare şi pietrelor preţioase, juvaerelor, miniaturilor, infoliilor în ediţii princeps. Impermeabil cu totul intenţiilor ironice, Mateiu replica preocupat numai de precizia răspunsurilor...» În timpul acesta nici nu fuma, sorbea cîte puţin numai dintr-o ceaşcă de cafea fără zahăr şi tare... Ce fiinţă aleasă, cîtă deosebire între dînsul şi ceilalţi, ce prăpastie! De vulgaritatea consfinţită de obiceiul pămîntului, nici umbră la el, nici urmă — nimic balcanic, nimic ţigănesc...

1921

iarna-primăvara. În ziua de 2 februarie, la ora ceaiului, Mateiu se află în reşedinţa primitoare a Margaretei Miller-Verghy, animatoarea cercului artistic Maison d'Art, pe care-l frecventează de ceva timp. Amfitrioana, Margot, cunoştinţa lui Mateiu din cercul foştilor germanofili bucureşteni, organizează pentru fiecare dintre invitaţi întocmirea cîte unui horoscop. Mateiu e încîntat de textul lui: ...nu simt nevoia prieteniei... / nu ştiu să ţin banii... / nu voi iubi vreme îndelungată vreo femeie... / nu voi rămîne multă vreme în România. Margareta Miller-Verghy, care se erijează în protectoare mondenă, are în vedere o schimbare majoră în viaţa lui — căsătoria, şi se gîndeşte chiar la o persoană anume: Marica G. Sion. «Distinsa fiică a scriitorului George Sion, cu cinci ani mai vîrstnică decît mama lui Mateiu, rămăsese fată bătrînă după o pasiune nefericită, în prima tinereţe...» Şi mai spune Barbu Cioculescu: «...era o persoană foarte apreciată în anturaj pentru caracter, bunătate, fire luminoasă şi tact..., iubea muzica, trăia retras, avea oarecare avere...» Mateiu, care împlineşte treizeci şi şase de ani la Buna Vestire, nu respinge ideea expusă de Margot şi o vizitează mai asiduu. Mai ales că într-o dependinţă a acesteia, un fost garaj, prin bunăvoinţa prietenei sale, îşi instalase mama — rămasă fără domiciliu, trecută de şaizeci de ani, «...probabil „trecută“ din toate punctele de vedere», precizează cu acribie academicianul Şerban Cioculescu.

vara-toamna. Între vizitele la Maison d'Art, Mateiu se plimbă grav în Cişmigiu, sprijinindu-se în băţul său de cireş, sub înalţii copaci, în amurg. Urmează paşii lui Pantazi, una din fiinţele pentru care simte o adevărată slăbiciune... De data asta, peste curiozitate se altoia covîrşitor un simţămînt nou: o apropiere sufletească mergînd pînă la înduioşare... Mi-aducea aminte de acel tînăr englez a cărui tristă istorie am scris-o. Avea acelaşi fel nepreţuit de a tivi descrierile de călătorii cu amănunte istorice rare; şi el ţinuse să întrebe fiecare colţ de tărîm sau de apă la ce fusese în trecut martor, îmbinînd pretudindeni priveliştea de azi cu vedenia de odinioară.
--- Alte vedenii de odinioară: pe 23 iulie, ordinul Sfînta Ana din 1914; pe 5 august, medalia Bene Merenti din 1913. Dar există şi ceva nou, palpabil: nr. 8, pe august, al Vieţii româneşti publică Remember (conçu pendant promenades nocturnes chaussée 1911; écrit en 1913, remanié progressivement, définitivement en 1921). Imediat după apariţia povestirii în revistă, într-o răbufnire de mîndrie, Mateiu demisionează din mărunta, dezonoranta slujbă în care era ţinut la ministerul de Interne. Avea nevoie de libertate, de orizont — lîngă iubitul Pantazi venise iubitul Paşadia, se închega trio-ul Crailor de Curtea-Veche. Mateiu exultă: Eram trei odrasle de dinaşti cu nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfîntului Ioan de la Ierusalim, zişi de Malta, purtînd cu fală pe piept crucea de smalţ alb... de la un capăt al Europei la altul nu fu Curte să rămîie de noi necercetată... bine primiţi şi bine priviţi pretutindeni eram oaspeţii Măriilor, Sfinţiilor şi Luminăţiilor toate... În sărbătoarea neîntreruptă de zi şi noapte, am petrecut cum nu se mai petrecuse şi cum nu se va mai petrece... căci... fu veacul binecuvîntat, veacul cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust...

iarna. În mizerabilul veac cel nou, Mateiu face descurajante demersuri pentru a obţine o situare decentă în administraţia publică şi, nu mai puţin, pentru a-şi găsi o cazare permanentă. Locuia pe liniştita stradă a Modei, la catul al doilea... la o franţuzoaică bătrînă care-i închiriase două încăperi mobilate cu gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în faţă şi o odaie de dormit în fund, despărţite printr-un geamlîc înalt...