Editura Cartea Românească, 1991
Cenzor:
...rămân încă multe de spus despre romanul de faţă (Ultima iarnă), plin de sensuri, scris cu talentul care îl impune pe autor dincolo de limitele textualismului de la care se revendică, însă concluziile, la sfârşitul lecturii, se impun de la sine: o carte conţinând meditaţie atât de gravă şi absolutizantă asupra existenţei contemporane poate rezista unei confruntări cu literatura actuală, în care oamenii sunt prezentaţi, şi pe bună dreptate, ca adevăraţi eroi ai timpului nostru? Nu va stârni apariţia ei o avalanşă de reproşuri, desigur îndreptăţite, referitoare la denaturarea adevărului asupra vieţii pe care o ducem? Considerăm că da - şi, în această formă, romanul lui Ion Iovan nu are şanse de apariţie. (1989)
Alexandra Vrânceanu:
Citit la începutul anului 1992, romanul lui Ion Iovan Ultima iarnă, atrage atenţia prin două lucruri: perspectiva asupra dictaturii ceauşiste (implicând deci cenzura) şi apartenenţa lui evidentă la postmodernism. Refuzarea dreptului de apariţie în 1989 se referă, în modul cel mai probabil... la atmosfera generală a romanului, la stilul fragmentarist, format din rupturi narative, care dau o impresie de cenuşiu, de dramă insolvabilă. (România literară, nr. 7/1992)
