2

--- Peste gară se lăsase noaptea. Ca o cîrpă îmbibată cu zoaie, căzută dintr-un balcon celest. Cîrpa îngheţa rapid în jurul corpului meu, obligîndu-mi pielea la fierbinţeală, pentru a menţine ad-hoc necesarul echilibru de temperatură. Fără să mă sinchisesc de asta, alerg în direcţia caselor de bilete; trec de ghereta florăriei (rămăşiţă a unei impozante sere — clematis, paeonia, symphoricarpus — care s-a dezumflat de tot) depăşesc biroul de informaţii, răsfoiesc în fugă capetele de linii, toate identice, cu peronul gol şi panoul de afişaj mort, sub care şinele îndoite par tălpicile unor sănii înţepenite cu botul în nămeţii de neon.
--- În sfîrşit, intru în holul imens, mărginit de ghişee; simt cum inima îşi accelerează bătăile, migraţia ovalului sub sfera aparentă. Nu observ nici cea mai mică mişcare, dar ştiu că Manuel e undeva pe aici, pitulat în tăcere, aşteptînd, ca şi mine, binecunoscutul semnal şi vocea crainicei anunţînd, totdeauna peste cinci minute: persoanele care au condus pe călători sînt rugate să coboare din vagoane. Trag aer în piept şi strig cu toată puterea:
--- — Ce-i cu povestea asta, Manuel ?
--- Ascult ecoul — el, el — făcînd înconjurul sălii, venind înapoi, ghemuindu-se credincios la picioarele mele. Şi totuşi nu sunt singur aici. Aud bine încă o respiraţie, încă un gîfîit. Cineva alergase (înaintea sau în urma mea?) ocolind ghereta florăriei aplecîndu-se pe sub ferestrele biroului de informaţii, sărind peste tălpicile săniilor, pitulîndu-se în cele din urmă într-una din casele de bilete. In pofida hanoracului gros, căptuşit cu blană sintetică, mă strecor şi eu, de-a buşilea, prin ferestruica unui ghişeu. Ajuns înăuntru, mă ridic iute în picioare şi-mi lipesc spatele de perete. Scrutez ungherele întunecoase, deşi sunt stăpînit de sentimentul siguranţei — siguranţa celui aflat într-un spaţiu fără uşi, fără ferestre, prevăzut doar cu deschizătura prin care i se întinde hrana. În momentul acesta, în cadrul deschizăturii, ca pe un ecran, evoluează Milli — pas înainte cu piciorul drept, arcuirea genunchiului, întinderea celuilalt picior înapoi... îmi vine să mă reped să o iau în braţe; mă opreşte cu chibzuinţă un lasou roşu, gros cît un otgon.
--- Se pune problema dacă voi mai fi în stare să ies de aici. Încerc — şi observ că orificiul îmi înlesneşte tentativa, dilatîndu-se înaintea mea şi strîngîndu-se în urmă, ca un intestin la trecerea bolului alimentar. Atîta lungime parcurg, încît încep să mă întreb dacă nu cumva sunt expulzat din ghişeu în ghişeu, într-un circuit închis, fără a putea fi digerat ca lumea. Mirosul îmi spune însă că totul e în ordine, procesul se desfăşoară normal.
--- Nu mai doream să-l strig pe Manuel, strigătul dinainte rămase lîngă mine, transformat într-un cîine devotat, nu voiam altul. Singura mea preocupare era să găsesc ieşirea. Întrebare: ştiţi să găsiţi, în orice situaţie, Ieşirea? Caut să mă orientez: înapoi, esofagul — în dreapta şi-n stînga, pereţii duodenului. Drept în faţă, o geană de lumină roz — care se îmbrăţişează spontan cu propria-mi închipuire, punînd astfel bazele unei familii dintre cele mai fericite. Dar, pînă să fac pasul, privirea îmi căzu, intempestiv, neverosimil, pe trupul lui Manuel. Îl buzunăresc; tot soiul de fleacuri: hîrtiuţe, solzii unui cavaler medieval, un poster al firmei Smirnoff, doi dovlecei oranj, cutia unei conserve de peşte. Nici o fotografie, nici un act de identitate. Îi deschei cămaşa la gît. Pe piept, un tatuaj, un M — sibilinic. Strecor tatuajul în mînecă şi-l trezesc. Încearcă să-şi acopere faţa cu mîinile, sunt un reflector care nu lasă nici o speranţă în conul său orbitor.
--- — Ce păcăleală ne-am tras, îi spun cu voce înceată, baritonală.
--- Dar glasul ţîşneşte ca o lătrătură furioasă, zvîrlindu-l pe Manuel în umbră. Rotesc iute haloul de lumină pînă-l găsesc. E lipit de perete. Suflul i-a smuls cămaşa şi tot ce mai avea pe el, dar nu atît asta îl lăsa în pielea goală, cît lipsa tatuajului de pe piept. I-l aplic. După sfîrîitul şi aburul sangvin care ţîşnesc împrejurul literelor, îmi dau seama că l-am însemnat cu fierul roşu. Dar unde e răcnetul care, se zice, însoţeşte în pampas, la marcatul animalelor, operaţia asta? Nu mai am curajul să-i vorbesc, îl prind de braţ şi-l împing spre ceea ce ar trebui să fie ieşirea — genunchii tîrîş parcă luminează.
--- Îl trag, îl oblig să se aplece, să nu se cramponeze în drum. „Ce mizerie“, gîndesc, stingherit de scheunatul care mă întovărăşeşte.
--- Abia scot capul sub bolta Gării de Nord, că se şi întinde la tălpile mele, pe suport; deasupra se înalţă, albă, din polistiren expandat, structura Machetei 1/1. Peronul e destul de însufleţit; navetişti mulţi spre personalul de Argeş, cărînd sacoşe de plastic împodobite cu reclama MARLBORO. În coada convoiului, oamenii studioului de euritmie poartă în triumf grupul Emiliei, solista ovaţionată; executantele Lăzăriciu flutură tifoane colorate. Toţi îl iau pe Manuel în picioare.
--- — E cîinele tău? mă întreabă un ins mărunt cu păr rar, dar cu perciuni abundenţi, suri. Şi mie şi lui Manuel ne clănţăne dinţii de frig.
--- — Biletele la control, ne somează căpitanul Laiotă, apărut nu se ştie de unde.
--- Trag sertarul biroului şi scot mapa din piele de şarpe. Simt în cerul gurii gustul îmbătător al riscului.
--- — Na, potoleşte-ţi curiozitatea, stîrpitură. Cuvintele sunt mici flăcări cu limbi bifurcate. Manuel atîta aştepta. Prinşi în redactarea procesului-verbal de ultraj, nici eu nici căpitanul nu observăm cînd dispare de lîngă noi. Mai exact: cînd dezertează. În depărtare, trenul prinde viteză ; nu pot şti dacă fluturarea ce-o zăresc e batista lui de bun rămas sau perciunii zburliţi ai mărunţelului sur.