--- Mulţimea năvălea întruna pe peron. Toate cele trei intrări, dinspre Calea Griviţei, dinspre Ministerul Transporturilor, şi dinspre strada Witting aruncau sub cupola Gării de Nord trupuri agitate şi bagaje de mînă la întreaga lor capacitate. Din cînd în cînd, semafoarele celor trei intrări se sincronizau (întîmplător sau potrivit unui ciclu a cărui durată n-am putut s-o sesizez) provocînd la roşu-peste-tot goluri binevenite în afluenţă.
--- Într-un asemenea moment am văzut-o pentru prima oară pe Emi. Privirea mea traversa nestînjenită spaţiul către capetele de linii şi am zărit-o pe treptele ultimului vagon al personalului de Argeş. Tocmai îşi strîngea degetele mîinii pe bară pentru a face saltul înăuntru, cînd mă simţi şi ea. Clipa aceea de şovăială a fost suficientă pentru a ne frustra pe amîndoi: în ce mă priveşte, schimbarea în verde a culorii semaforului, provocînd o nouă ţîşnire a şuvoiului de navetişti, îmi obtura perspectiva — în ce o priveşte, desprinderea degetelor de pe bară o priva de un loc pe băncile compartimentului comun, unde se instalaseră deja norocoasele ei colege, gemenele Lăzăriciu. Văzusem, am mai văzut şi după aceea, mulţimi de femei asemenea ei; aparent firave, cu sînii mici şi părul blond, devitalizat parcă. Dar nici una nu mi-a inspirat o hotărîre atît de spontană şi tenace de a o urmări.
--- Mă năpustesc în mulţime spre linia a treia, îndîrjindu-mă să înaintez. Scara rulantă funcţionează însă invers, pun pasul mereu pe altă treaptă dar în acelaşi loc, — nu voi răzbi niciodată în felul acesta. Fac o întoarcere de 180° şi mă las în voia curentului, ajung astfel la concluzia că la etaj are acces cu liftul doar funcţionărimea, noi, factorii de la parter, trebuind să urcăm toate scările — întrebare: ce se urmăreşte prin aceasta?
--- A urmări, urmărire... a, da, călătoarea aceea aparent firavă, cu sînii mici şi părul devitalizat! Nu m-am conformat însă destul? Fac o întoarcere şi mă împotrivesc iarăşi curentului. Care curent? În faţa mea e vid — nici o adiere; stau într-un gol în care ţăcănitul maşinilor de imprimat denumirea gărilor pe bilete subliniază senzaţia de spaţiu mort.
--- Mă autoservesc. Biletul, de un cărămiziu decolorat, mi-aminteşte de comple-ul purtat de Emi în călătoria noastră de nuntă, mai întîi în tren, apoi în duba care ne deversase noaptea în mijlocul cîmpiei Transilvaniei. Pretutindeni hămăiau cîinii, răspunzînd unui schelălăit baritonal ce părea trucat. Lumina lunii era stoarsă pe uliţe ca dintr-un tub cu pastă de dinţi. Cuibul îndrăgostiţilor, undeva la marginea satului, plutea în mirosul de nămol sulfuros erupt printr-un foraj din apropiere.
--- Noaptea nunţii poate fi şi ea regizată, dar eu nu mă gîndisem defel la asta. Ingenuitatea în artă asigură, uneori, reuşite spectaculoase; mergi cu spatele şi nimereşti uşa. Aşa s-a întîmplat cu noi. Cheia era în broască. Emi ciocăni un timp într-un geamlîc întunecat, după care reveni lîngă mine. Nu părea să fie cineva înăuntru. Deschid, pipăi după întrerupător, apoi, realizînd absurditatea gestului, scot un chicotit. Chicotitul are efect: de jur împrejurul încăperii se aprind aplice ingenioase, confecţionate din bătrîneşti sticle de lampă. Fitilele aruncă lumini de intensităţi variate, care, prin interferenţă, mobilează camera cu rafturi de cărţi, draperii, sofale, chiar şi cu un şemineu. Ceea ce rămîne însă, fără îndoială în nota realistă care potenţează orice piesă a epocii noastre, este patul. Un pat înalt, din scînduri lucioase, nu atît din geluire, cît din uzură. Un pat împovărat de o pilotă imensă, cu dantelărie de borangic pe margini.
--- De sub dantelărie apar tălpile lui Manuel, livide sub reflexul borangicului. Mă aplec şi-i ating glezna. Rece. Răceala unui sloi „împăcat cu gîndul“. Indreptîndu-mă, îmi plimb privirea încet, cu atenţie, de la tălpi în sus. Pilotă, kilometri şi kilometri de pilotă; în sfîrşit, celălalt capăt. Ceafa nu este cîtuşi de puţin lividă, dantelăria în partea aceea pare chiar congestionată. Risc un sondaj cu degetul. Somn, vîlvătaie; faţa machetistului principal Manea e întoarsă spre peretele văruit, pe care se reflectă, la intervalele stabilite, culorile semafoarelor rutiere: verde, galben, roşu. La următorul galben tresări şi pleoapele începură să-i freamăte somnambulic.
--- Imediat ce se puse verdele, Emilia mă îmboldi:
--- — Hei, ce faci, dormi ?
--- Nu mă hotărăsc să mă salt din pat. Lucrurile îşi reglementează încă starea, dimensiunile, poziţiile: ultimele zvîrcoliri ale visului, primele priviri printre gene. Rafturi, sertare, cavalerul medieval, pantalonii mei toate se amestecă într-un lejer stil suprarealist, care devine rapid un ieftin stil buf.
--- În acelaşi timp mă lupt să scap de sentimentul absurd că sunt acasă. Încerc să fac asta în primul rînd cu ajutorul mirosului, simţul care se trezise cel dintîi. Avertizările lui insidioase dezmeticesc în mine, treptat, hidra facultăţilor mintale. Orice casa are izul ei anume, situat pe o gamă destul de întinsă, între cel de urină şi cel de cremă de faţă, aşa mi se pare. Numai un maldăr mare de cărţi, ca al lui Manuel, îngreunează buna identificare a nuanţei. Hotărît însă, nu sunt acasă, conchid — nici unul din atomii aceia de talc, cu care Emilia impregnase apartamentul nostru, nu-mi intra pe nări. Şi totuşi... îmbinarea grinzilor deasupra uşii ce dă spre terasă este tot atît de familiară privirii mele, de-acum treze, pe cît îi era nasului atmosfera de pulbere a căminului conjugal.
--- De obicei nu ezit atît de mult înainte de a sări din pat. O nelinişte (o nehotărîre?) ceva care scapă controlului meu aşteptase de cu seară să mă scol pentru a mă lua în primire. Şi mă ia acum, odată cu bluza de corp, cămaşa şi pulovărul pe care le pun pe mine. (Întrebare: să-mi leg la gît cravata maron?).