Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale

însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul
fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

 

Index

 

--- 12 februarie. Mă las pus la masă de grobianul Costea Bratu, nefiresc de spilcuit, cu şuviţele de păr bine întinse pe chelie, vesel şi vorbăreţ. Se poartă din ce în ce mai lejer cu mine, il ne se mouche pas du coude. Teribil acest parvenit sadea, fără principii, din specia Take Ionescu; nu-mi poartă ranchiună pentru că l-am dat deoparte, aşteaptă să mă plictisesc, să plec, să pier. Pas cu pas înghite tot judeţul, aparent modest şi popular. Mai ales popular. Mă uimeşte dialogul lui cu sătenii, parcă e de-al lor. Dar nu e. Aşa isteţime nu se încropeşte în tărtăcuţa unui pălmaş. Până la urmă va fi bogătanul tuturor fundulenilor, ne va îngropa - pe mine, pe îngâmfatul Gogu Ionescu, pe nevolnicul Costescu, aşa cum l-a îngropat pe bietul Pandele; n'importe où, il a sa part du gâteau. Îmi serveşte bucata cea mai bună din crăpceanul de Mostiştea pescuit de el şi gătit marinăreşte. Stă cu ochii în farfuria mea, urmărind cum despic, cum înlătur oasele. De când învârte Ialomiţa cu kir Gheorghe, pofteşte şi el la maniere - dar numai ironie, aproape silă în privirea lui. Trebuie să reziste însă în lume, să ascensioneze. În sfârşit, găseşte momentul, se apleacă peste masă şi mă întreabă aproape şoptit: sunteţi unul din masonii noştri, nu? Da' de unde, răspund, lăsându-mă pe spate. Se retrage şi el, rânjind - experienţa de viaţă îi spune că suspectul într-o chestie ruşinoasă neagă întotdeauna; şi asta îl descoperă ca făptaş. Mulţumit de manevră, se repede asupra peştelui; mânuie cuţitul într-un mod absolut ciudat, nici nu-l pot privi.
--- Costea Bratu - arendaşul principal al câtorva domenii din Bărăganul de vest. El gospodărea şi moşia Maricăi Sion până a fi preluată formal de Mateiu Caragiale. Rămâne în relaţii cu acesta, consiliindu-l de-a lungul calendarului agricol, ţinându-i uneori locul în relaţiile directe cu ţăranii şi autorităţile. Face bune afaceri mână în mână cu cerealistul en gros Gheorghe "Grecul", proprietarul antrepozitelor din gara Fundulea, mărindu-şi constant importanţa pe plan local. Fiind şi cel mai popular om al ţinutului, prin limbaj, prin afişarea modestiei, prin comportament voit vulgar, aduce voturi în contul liberalilor guţişti, care-l au în vedere pentru postul de prefect. Succesul său se bazează pe lejeritatea cu care se adaptează la mediu şi situaţie; stă şi la masa lui Silidor, bulibaşa ţiganilor din triunghiul Urziceni-Slobozia-Călăraşi, şi la cea a boierilor Bărăganului, îmbrăcând manierele unui vătaf sau ale unui orăşean şcolit, după interlocutorul de moment. "Sunt la mâna parşivului, scrie Mateiu, el bate iarmaroacele, crâşmele şi bea adălmaşuri cu speculanţii locului; le foloseşte limbajul sărac, vulgar, ademenindu-i cu grosolănie la afacerile lui, la politica lui. Nu poţi să nu-i admiri talentul - fiindcă e un talent şi ăsta, să înjuri, să porţi cizme de noroi, să-ţi sufli mucii cu degetele. Înţeleg că numai aşa merge treaba, trăgându-te de brăcinar cu plebea. Un discurs cât mai crud, ăsta e secretul; şi câteva cuvinte triviale, câteva gesturi obscene care sunt la locul lor în România asta Mare." Ascensiunea lui Costea Bratu începe prin 1925 când, simplu misit, izbuteşte să-l înlocuiască pe vigurosul Pandele Iancu din marile arendăşii ale judeţului. De atunci e un câştigător, folosind când intriga, când duplicitatea pentru a parveni - dar loviturile îi reuşesc mai ales datorită unei inteligente tactici: aceea de a se lăsa mereu subestimat.

--- 24 ianuarie. Întâlnesc în capul Podului pe Brederode; fanfaronul e în ţinută, dar miroase ca o damă ieftină. Mă îmbrăţişează afabil, însă îl cunosc bine, e un parşiv. Zice că vrea să combinăm din nou împreună, îl ascult, dar sunt convins: il me met dans une sale affaire. Într-adevăr, în câteva minute mă ia părtaş într-o speculare a leului pe piaţa europeană şi îmi vinde pontul cu acţiunile Concordiei, care vor sări précisément săptămâna viitoare de la 2225 la cel puţin 2400 lei. Mă asigură de bunăvoinţa şi prietenia lui, ignorând toate încurcăturile în care m-a băgat! nu sunt nici zece ani de la scandalul din redacţia Universului iscat de evocarea lui Mendonça; m-am răcit cu Stelică pentru o chitanţă! Nu meritam asta. Nici eu, nici Vasco da Gama.
--- Brederode - Don Martinho Teixeira Homem de Brederode da Cunha, ministru plenipotenţiar al Portugaliei la Bucureşti, Belgrad şi Atena. Mateiu îl cunoaşte din anul în care acesta preia funcţia, 1919, venind de la ambasada din Pekin. Portughezul se consideră scriitor, semnând cu pseudonimul Mario Sponti un mic roman, A Morte do Amor; în chip bizar, epica povestirii o reprezintă rătăcirile a patru hidalgo în boema Lisabonei, în stranie coincidenţă cu Craii de Curtea-Veche. Cei doi intră o vreme într-o strânsă relaţie, care înseamnă de fapt folosirea lui Mateiu de către diplomat în rezolvarea celor mai diverse probleme ale misiunii, de la paza sediului acesteia, la activităţi protocolare; când Brederode moşteneşte titlul de conte da Cunha în 1923, Mateiu îi remaniază blazonul, fapt pentru care primeşte promisiunea de medaliere cu Marea Cruce a lui Christ, importantă decoraţie a Portugaliei. Aristocratul plenipotenţiar, neîntrecut în lăudăroşenie, nu se ţine însă de vorbă. Mai mult, se dovedeşte a fi excesiv de arogant, impulsiv şi bădăran. În 1925 are un conflict cu Stelian Popescu, directorul Universului, pricinuit de publicarea în nr. 16 din 25 ianuarie a articolului aniversar Vasco da Gama; zgârcindu-se la preţ, vine în redacţie şi se comportă ca un scandalagiu dâmboviţean. Mateiu, implicat în dispută prin prelucrarea textului, datorat academicianului lusitan Henrique Lopes de Mendonça, rupe relaţia cu el. Acum, după ani buni, acesta încearcă să reia vechea legătură, fiind în căutare de sprijinitori locali cu mărturia cărora să combată reclamaţiile trimise la Lisabona de negustorii portughezi care cer rechemarea violentului lor compatriot înainte de a fi declarat indezirabil de autorităţile române. Brederode reuşeşte să-şi menţină postul graţie fratelui său Fernando, ministru al pescuitului în guvernul portughez, dar va fi scos curând la pensie. Moare în Bucureşti la 86 de ani.

--- 7 februarie. Marica mă obligă să-l avem azi la ceai pe duhovnicul ei, popa Dumitru. Acesta îi reproşează lipsa mea din biserică: măcar la marile sărbători să se închine şi conu Mateiu cu noi, îi spune după Înviere. Esprit borné. Ultima oară când am stat în strana Sionilor de la Sf. Silvestru am avut senzaţia că mă aflu într-un stomac, într-o burtă întunecoasă pusă pe digerat - totul se topea, lumina, ceara, dumicaţii. Eram îmbăloşat, înmuiat în secreţii, supt; slujba popii mă rumega molcom. Acum îl am la ceai, abia aşteaptă să mă bage şi pe mine sub patrafirul de spovedanie; soarbe zgomotos din ceaşcă, vorbeşte gâjâit şi miroase greu, comme une bête de somme. Îmi lămureşte personal expresivitatea teologică a semnului dumnezeiesc de la 2 ianuarie; fenomenul a fost extrem de explicit, zice, a reprodus pe cer aureola care tiveşte icoana Pantocratorului pe tavanul bisericii noastre, a reprodus-o exact! E semn că trebuie să ne cucernicim, să îngenunchem sub sfânta icoană din naos, în aşteptarea minunii ce va urma. Şi continuă: din când în când totul în jurul nostru se umple de sens transcendent, aşa-zisele coincidenţe se metamorfozează în miracole, ca acesta al Sfântului Silvestru, pline de potenţial profetic - voi scrie o carte despre minunile moaştelor şi icoanelor, nu mi-e teamă de batjocura nesimţitorilor, am mai îndurat-o când am scris despre blajina oaste a sfinţilor îngeri. Pleacă încântat de el. Mărginit? Escroc? În orice caz turbat. Doar că nu m-a făcut aliat cu diavolul fiindcă nu particip la închinăciunile celor mai privilegiaţi enoriaşi ai Bucureştilor, nu ţin să fiu martorul Celei de-a Doua Veniri semnalată de curcubeul circular din 2 ianuarie. Ei bine, nu ţin.
--- Popa Dumitru - parohul bisericii din vecinătatea locuinţei soţilor Caragiale. Este neobişnuită obstinaţia cu care Mateiu blamează un personaj altfel plin de bunăvoinţă şi dezinteres. Furia sa pare a fi însă una generică, focalizarea atacului pe blândul părinte Dumitru mascând o pornire confuză împotriva ortodoxiei dogmatice. Răbufnirile din însemnările prezente sunt prilejuite de celebritatea pe care numitul paroh o capătă în urma întâmplării din 2 ianuarie 1935, când un neobişnuit curcubeu circular a apărut împrejurul turlei bisericii Sf. Silvestru în momentul în care sumedenie de credincioşi ieşeau de la slujba de prăznuire. Fenomenul, petrecându-se chiar în ziua de hram a lăcaşului, a fost considerat ad-hoc minune dumnezeiască. Ulterior, în săptămânalul Lumina, părintele Dumitru a argumentat această interpretare arătând că un curcubeu inelar cercle-en-ciel nu are nimic de a face cu fenomenul natural omonim, care apare exclusiv arc-en-ciel; şi doar vara, după ploaie, niciodată iarna. Este de remarcat că preotul se bucura de oarecare faimă şi înainte de acest eveniment ceresc, fiind autor de cărţi bisericeşti lucrate în tiparniţă proprie pe cheltuiala sa şi a donatorilor evlavioşi. A scris câteva lucrări de angelologie creştină, tema sa de doctorat fiind "asupra inefabilei şi tainicei fiinţe a îngerilor". Pe de altă parte, părintele Dumitru era un acuzator avizat al derapajelor eretice de tot soiul, mai ales al celor din texte zis filozofice, care derutează prin elucubraţii metafizice laicatul încă nedeschis cucerniciei.

--- 11 martie. Îl visez azi-noapte pe Hoditz. Asta fiindcă văd aseară în Genealogia lui Ottokar Lorenz că s-a născut în 1717, anul alcătuirii Marii Loji Londoneze, şi a murit în 1801, anul fondării Ritului Scoţian cu 33 de grade. Stranie contrapondere: două date, două frăţii rivale. Notez şi ziua în care contele a apărut pe lume: 23 august - vreau să cred că la miezul nopţii, în cumpăna zodiilor, atunci când se împreunează pentru o clipă Leul cu Fecioara. Visându-l azi-noapte, îi visez de fapt grădina; sfârşise toate plantările, toate tăierile şi fasonările. Nimic nu mai depăşea linia. Rostul vieţii lui era întreţinerea în verde; o întreţinere constantă, duel necurmat cu excrescenţele rebele, cu vlăstarii, cu întrepătrunderile anapoda de vrejuri şi crengi, cu lipsa de noimă a creşterii naturale. Era şi el acolo: şedea pe o cracă, scund, gras, pătrăţos, pipăindu-şi lavaliera înfoiată de sub bărbuţa tunsă scurt, deja cărunţie. Nu mai putea coborî din copac. Îşi tot lărgise proiectul, se tot căţărase; o viaţă nu-i ajunsese pentru a delimita un anume perimetru controlabil şi acum gâfâia agresat, fără vizibilitate, într-un punct al creaţiei sale, într-un buboi pleznind de clorofilă. Avea urgentă nevoie de teren viran. Îl dau jos cu grijă, îl pun în faţa conacului meu, îi dau perspectivă. J'attends qu'il secoue ses puces.
--- Hoditz - Albert Josef conte de Hoditz, senior silezian, l'un des hommes les plus singuliers du XVIII-ème siècle, mult admirat de Mateiu. Apare o vreme în protocoalele cancelariei lui Frederic cel Mare, consilier preţuit al acestuia. Devenind Cavaler al Ordinului de Malta, capătă rang în loja silezienilor de la Curtea din Sans-Souci; se bucura de reputaţia unui bărbat galant şi fin gurmand. Nobilimea prusacă îl etichetează însă ca fiind incontrolabil şi suspect, astfel că în 1760 este acuzat de simpatizare cu firavul complot ce viza desprinderea Sileziei; se pare însă că totul a fost o maşinaţiune a poliţiei secrete, urmărindu-se de fapt îndepărtarea demnitarilor prea ambiţioşi. Cu toate că Hoditz se dezice de conspiraţie, este surghiunit pe domeniul strămoşesc. De aici încolo se făureşte faima lui specială, de constructor al unei fabuloase grădini senioriale; genealogia familiei chiar aşa îl prezintă: Albert Josef-grădinarul. Mateiu descoperă o stampă cu el la Biblioteca Societăţii Academice şi ni-l înfăţişează: "Scund, cu torsul gros şi chipul excesiv de păros; faţa îi rămâne nedefinită sub stufoasele sprâncene împreunate, sub bărbuţa îmbinată deasupra gurii, sub perciunii care-i inundă obrajii cu păr sur. Poartă la gât o legătură lată, pépite, iar peste gulerul surtucului un şal care atârnă până la genunchi; contele nu se sfiieşte să-şi expună fizicul, deloc prezentabil, iese în faţă masiv, indiferent, ba chiar cu un strop de cochetărie. Numai că totul la el e butucănos, toate prelungirile trunchiului şi ieşiturile capului sunt scurte, groase - parcă şi-a alcătuit singur fiinţa în bătaia de joc a spiritului său ludic." Aşadar, aruncat pe meleagurile Sileziei natale, stilatul senior de Hoditz se porneşte cu metodă să transforme un întreg ţinut păduros într-o grădină. Avea convingerea că natura e nerafinată prin definiţie. Dispunând de o armată de lucrători, defrişează, remodelează terenul, tunde arboretul, dirijează creşterea fiecărui exemplar vegetal şi a întregului ansamblu. Câteva decenii la rând se zbate pentru a-şi impune regulile. În ciuda nesfârşitelor extinderi, minuţioaselor reveniri, izbuteşte: subjugă un întins peisaj, care devine armonios, subtil; pe întreg domeniul său natura se desprinde de sălbăticie. Ajuns sexagenar transformă şi blazonul familiei, introducând pe scut un labirint arboricol flancat de îngeri, în patima cărora căzuse. Motivul vegetal şi auriţii îngeri îl seduc o dată în plus pe Mateiu, acestea fiind şi culorile lui heraldice, vert et jaune. Contele de Hoditz piere împreună cu veacul al XVIII-lea, la 84 de ani.

--- 18 iunie. Din poartă, privesc în lungul străzii Robert de Flers; sunt azi doisprezece ani de la căsătoria mea cu Marica. Unii nu pregetă să se întrebe cât oi fi de fericit din punct de vedere conjugal - eu asta ştiu: imediat ce m-am instalat pe strada marchizului de Flers am simţit că sunt, în sfârşit, om. Statornic în urmărirea ţelului, pândisem norocul la răspântie şi-l înşfăcasem pentru a avea ceea ce în chip firesc mi s-ar fi cuvenit de la început, fără caznă şi zbucium. Telle est la situation."
--- Robert de Flers, marchiz al Franţei, dă numele străzii dinspre Batişte către Romană, pe care, la nr. 9, se afla reşedinţa Sion - o construcţie cu un cat datând din 1865, solidă, sobră, încăpătoare. Mateiu îi calcă pragul prima oară în 1923 pe 21 mai, invitat la ceai de stăpâna casei, domnişoara de şaizeci şi trei de ani Marica Sion. O lună mai târziu se instalează la adresă, fiind acceptat ca soţ; căsătoria s-a oficiat chiar aici, în Robert de Flers, o străduţă alcătuită din mici grădini cu locuinţe impunătoare dar discrete, precum cea a prinţului George Valentin Bibescu, aflată mai jos, pe partea dreaptă. Cât despre purtătorul uman al numelui Robert de Flers, acesta a fost un onorabil descendent al nobilimii normande, autor dramatic, director literar la Figaro, ofiţer al Legiunii de onoare, membru al Academiei Franceze. În anii primului război mondial, în calitate de consilier al lui de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti, se prinde în aventurosul joc diplomatic desfăşurat pe axa Iaşi-Paris. Ulterior este unul din cei care transpun în practică planul Quai d'Orsay-ului de transformare a României în bază spirituală pentru Europa Orientală. Printre altele izbuteşte să facă obligatorie limba franceză în şcolile româneşti, aducând pentru instruire un contingent de profesori din Hexagon, detaşaţi pe întreg teritoriul nostru; unii din ei au rămas definitiv aici. Pentru merite dovedite în ale francofoniei, Robert de Flers a dat o vreme numele său străzii pe care-şi avea domiciliul Mateiu Caragiale. Azi aceasta împrumută numele logofătului Luca Stroici, probabil din motive de orgoliu naţional.

--- 18 mai. Drum la Bărcăneşti; j'ai dégrossi un travail. Dar ce ipochimen acest Gogu Ionescu! Se acomodează cu toate bădărăniile, care totuşi nu-l prind. De ce ar dori cineva să-şi lepede clasa pentru a consona cu omul de rând? Ça va mal - piere boierul român; piere boieria adevărată, cu măreţie conservatoare, lovită mortal acum douăzeci de ani în nefasta zi de 18 mai 1915 prin samavolnica debarcare a conului Alecu Marghiloman. Ce aniversare am azi! Deşi obosit, controlez totuşi starea ogrăzii de păsări. Cel mai mult mă ocupă curcanii; selectez pe cei complet albi pe care sunt decis a-i impune ca rasă superioară, peste cei ai îngâmfatului Gogu, proveniţi dintr-o dubioasă spiţă galică. I-am văzut dimineaţă, se sumeţeau grotesc prin bătătură precum proprietarul lor în politică. Măcar ei păreau destul de bărbătoşi, pe când Ionescu e băgat în aceeaşi oală cu alde Lamsdorf şi Eulemburg; nici un prilej nu scapă Costescu pentru a mi-l desemna ca poponar. Dar nu asta-l face odios în ochii mei. Aud că mă încondeiază printre oameni în fel şi chip. Merită o lecţie bădăranul. Sper ca până la toamnă să înscriu în registrul Agriculturii specia Marele Alb de Sionu - dorobanţii mei îl vor umili pe fudulul din Bărcăneşti; Gogu Ionescu va câştiga poate alegerile, nu degeaba duce el geanta lui Guţă, dar curcănaşii lui vor pierde la Expoziţia din 1936. On les aura!
--- Gogu Ionescu - cel mai avut megieş al lui Mateiu; moşia Bărcăneşti pe care o exploatează acesta se întinde până spre inima Bărăganului. Nu e boier de neam, nici pământul nu e al lui, până la a doua căsnicie fiind nevoit să predea la facultate materia Dreptului comercial pentru a-şi întreţine soţia, femeie cu pretenţii, provenită din familia cunoscuţilor conservatori Negrilescu, sărăciţi sub guvernarea takistă. De aceea Gogu Ionescu se însoară a doua oară, cu moştenitoarea lui Aurelian Micu-Bărcăneşti, intră în politică şi este pus în fruntea judeţului Ialomiţa pe vremea lui Vintilă Brătianu. Aspiră acum la un post ministerial, dar se vede împins, ca proaspăt tătărescian, să mai ocupe o dată fotoliul de prefect. Îi are rivali în această direcţie pe Pandele Iancu, administratorul local al Domeniilor Coroanei, şi pe profesorul Emilian Costescu, dezertat de la ţărănişti, devenit şi el guţist; nu-l bagă în seamă pe cel de-al treilea, parvenitul Costea Bratu, susţinut de liberalii lui Gheorghe "Grecul", răsuflaţi după atentatul din decembrie 1933. De altfel nu are nici o consideraţie pentru fruntaşii zonei, începând cu ţărănistul Chiroiu şi sfârşind cu ciudatul de la conacul Sionilor, Mateiu Caragiale. Pe primul îl dispreţuieşte pentru primitivismul lui, pe celălalt pentru amatorismul cu care face agricultură, inclusiv pentru bietul cârd de curcani cu care vrea să concureze spiţa galică din marea lui crescătorie. Cunoscut şi ca iscusit vânător de dropii, Gogu Ionescu îşi lasă impozantele case din Herăstrău şi vine în ţinut doar pentru performanţe cinegetice şi pentru controlarea oamenilor lăsaţi în administrarea judeţului. Aceştia funcţionează împreună ca o reţea, fiindu-i fideli din teamă şi interes. Se va dovedi, în cariera lui ulterioară, un maestru al acestei stratageme politice.

--- 17 februarie. După dejun fac o plimbare afară din cartier. O iau spre biserica vornicului Badea Bălăceanul şi mă întorc prin capătul celălalt al străzii marchizului de Flers. Am impresia că sunt acompaniat pe tot parcursul: o umbră se prelinge pe ziduri, paşi furişaţi fac să scârţâie zăpada în spatele meu. Strâng bine măciulia bastonului în pumn, îmi întorc faţa de câteva ori. Silueta urmăritoare seamănă cu a dubiosului nostru Niculaie. Să se fi dedat el la promenadă? Exclus. Când mă întorc, după vreun ceas, mă liniştesc: mâna lui Niculaie se simte peste tot, de la cărţile mele aranjate anapoda, la grămăjoarele de otravă puse în toate colţurile. De ce o fi acest bărbătuş atât de lipit familiei Sion? Nici măcar şoricimea n-a stârpit-o vreodată.
--- Niculaie - Niculaie Furtună, omul de casă al Sionilor. Îşi declară adresa la domiciliul părinţilor, în mahalaua Filaretului, dar locuieşte în cartier lângă biserica Sf. Silvestru; e cunoscut şi ca "otrăvitorul", fiindcă mahalagii apelează la el pentru stârpirea şoarecilor, mâţelor hoaţe şi câinilor vagabonzi. Mateiu îl găseşte trebăluind pe lângă reşedinţă, becher, fidel, bărbatul necesar într-o gospodărie dusă de o cocoană trecută şi o slujnică nurlie. E, cu certitudine, mai mult decât un homme de peine, cum crede la începutul mariajului; timp de doisprezece ani îl simte în spate parşiv, abil, veros. Nu se oboseşte însă deloc să scape de el, nici să-i lămurească statutul: supraveghetor devotat Maricăi, iscoadă a cumnatei Florica sau urmăritor al poliţiei. Considerat personaj insignifiant, Niculaie îşi duce misiunea până la sfârşit: el e cel care declară la Oficiul stării civile din circumscripţia IV decesul lui Mateiu, produs la ora 1 în noaptea de 17 ianuarie 1936, apoi, cu acordul văduvei şi sprijin ocult, organizează cea mai grabnică înhumare posibilă, fără diagnosticare medicală, fără trecerea legiuitelor trei zile, fără mobilizarea de rigoare a mondenităţii Bucureştilor.

(fragment apărut în România literară, nr. 1/2007)