însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul
fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

Primăvara pe Pod

Rătăcirea, poate definitivă, a jurnalului şi carnetelor cu note zilnice ţinute de Mateiu Caragiale, din 1923 până la moartea sa, constituie un handicap major în înţelegerea „celui mai reacţionar scriitor român“, cum a fost desemnat de Ion Negoiţescu bastardul lui Ion Luca. Din păcate, transcrierea făcută de Perpessicius după originalele depuse la Fundaţia «Regele Carol II» nu reprezintă decât un demers lacunar şi inexact. În special anul 1935, ultimul din viaţa autorului Crailor de Curtea Veche, suferă amputările cele mai teribile. Astfel că, nepublicată onest la vremea respectivă, în lipsa materiei olografe, memorialista mateină e nevoită să respire aerul fabulaţiei.

--- 21 februarie. În sfârşit, douăsprezece grade spre ora prânzului. După zile de recluziune, ies în oraş. Lângă noua clădire a Universităţii, oamenii primăriei curăţă şinele tramvaiului aruncând spre trotuar o topitură maronie. Zăresc într-o birjă pe Brederode. Mă fac a nu-l recunoaşte, preocupat să văd pe unde calc. Sunt zece ani de la scandalul din redacţia Universului iscat de evocarea lui Vasco da Gama. Lusitanul m-a răcit cu puternicul Stelică pentru 5000 de lei! Hidalgo violent şi înşelător. Nu meritam asta.
--- Mă abat prin pasagiul Vilacrosse, intru la Cecil, cer o pereche de ghetre. Neglijentă cusătură; nicăieri nu mai găsesc lucruri perfecte, precum cele dinainte de război. Se fabrică în grabă pentru vulg – bucureştenii trec azi binişor de 500.000, mai toţi mahalagii sau amploaiaţi pişicheri. Mă frec de ei până la Cercul Militar: je bois le calice jusqu'à la lie.
--- Intru la Capşa, răsfoiesc gazetele: Titulescu pleacă la Paris pentru discuţii cu Laval. Ia trenul într-acolo şi preşedintele Beneş al Cehoslovaciei. Franţa leagă şi dezleagă; ea va dicta paşii Europei în următorii cincizeci de ani – ţine continentul la respect prin formidabila cavalerie blindată a celor 3000 de chars Renault, noul model Somua, cu tun de calibrul 47. În ce-l priveşte pe Titulescu – nu avansez deloc în contactarea lui. Pleacă mereu prin străinătăţi, ahtiat să-şi procure tone de mobilă veche; asta îi e patima, nu diplomaţia. Mă întreb cum de e omul zilei, cela sent le rance. Un parvenit găunos.
--- Parvenitismul e blestemul României, doar parveniţi în politica ei. Azi juvetele ebenist, ieri Take, feciorul lui nea Ghiţă-Şapte Pantaloni; mi-aduc aminte cu greaţă de el – cum a putut pătrunde în selectul club conservator un individ de aşa sorginte? nu e de mirare că mon gaga père îi făcea campanie la votul din 1908. Iar acum ocupă scena progenitura boiernaşului din Tituleşti! Nu mai există politicieni de fineţea şi eleganţa Conului Alecu Marghiloman. Orice învârtit de talia unui Costea Bratu din Fundulea poate conduce România.
--- După dejun, mă-ntorc spre capul Podului la maestrul Gică Hristescu, cel care mi-a croit fracul. Aleg pentru costum o stofă englezească, uşoară şi moale ca foaia tutunului de pipă. Asortez la culoare şi o pereche de pantofi din pânză văzuţi la Tănase Dumitrescu, pe Doamnei.
--- 26 februarie. Mă îmbrac în tipic matinal, pun culori deschise, cobor scara; cu motanul înaintea mea. Mic dejun clasic, ca ieri, ca mâine; slujnica aduce tava şi porcelanurile, Marica toarnă în căni. Mă uit la mâinile ei – la vârsta asta ar trebui să-i tremure, să-i bâţâie cât de puţin. Nu, mâinile îi sunt ferme, rigide. Ca şi vocea. Mai mult de o jumătate de ceas îmi ia îmbrăcatul pentru oraş. Mereu întârzii în alegere; alţi pantofi, alte mănuşi, alte pietre. Nu poţi fi văzut cu aceleaşi piese, le niais seulement y va de sa chanson.
--- Păşesc pe trotuar aşa cum mă simt înlăuntrul meu, comte de Karabey, mândru dar precaut; dintre bastoane folosesc pe cel de tek, lemn de încredere, tare. Intru în cafenea, mă aşez lângă Adrian Maniu. Îi admir, cât ne ţinem companie, preţioasele inele cu incizii antice de pe degete. Primesc invitaţia de a-i vizita colecţia din Cotroceni, a făcut noi achiziţii. Pleacând el la 12,30, rămân pentru prânz cu doi convivi mai puţin obişnuiţi, Panaitescu şi Pişculescu. Îi iau pe rând la privit:
--- Primul îşi zice Perpessicius – suferindul; care suferinţă? poate aia de a fi român. L-a adus taică-său, dragoman de Ianina, la Brăila şi l-a făcut din Panaiot, Panaitescu; din tălmaci grecotei, critic dâmboviţean. S-a înfipt bine la Fundaţii, la Cuvântul. Mă umple cu zahariseli în cronica lui de la Radio, aşa cum îi umple pe toţi. L-am auzit ridicându-i în slăvi chiar şi pe ăia doi neruşinaţi tapeuri ai lui Bogdan-Piteşti, răspopitul Arghezi şi şansonetistul Minulescu; după el, întreaga scriitorime merită laude, numai laude. Parcă ar fi plătit. Ce strategie o fi şi asta, să primim notă maximă şi eu şi ăia, l'un fripouille, l'autre gros singe?
--- Celălalt comesean, ce-şi zice Galaction: un bărboi cu cizme. Nici zece ani mai mult ca mine şi pare matusalemic. Cap de conte Tolstoi, deşi taică-său a fost un hoţ de arendaş teleormănean. Mi-a împuiat mintea cu sionismele lui. Iată un ortodox sadea, adept al lui Herzl! Dar aici sunt de acord cu el: cum să ridici un zid între Biblie şi Israel?
--- Dimineaţă irosită, după-amiază sterilă. Le temps passe si vite, si vide.
--- 9 martie. Pe tava micului dejun, măcinici. S-au dus zilele Babelor, încep ale Moşilor, la fel de amestecate. Îndrăznesc să ies din nou, atent la gropi, la băltoace. Delicatul meu baston de cireş nu e făcut pentru asta. Nici ghetele din piele de ied, puţin folosite în toamnă. Mă opresc în pasagiul Macca, răsfoiesc hârţoagele anticăriei Pach. Dau peste o interesantă stampă cu hanul Câmpinencei ars chiar pe acest loc.
--- Sunt smuls brutal de yankeul Comarnescu din studiul desenului; îl însoţesc la Capşa. Nu-l înţeleg – să treci oceanul şi să te-ntorci la autorlâcuri autohtone. Înverşunare şi prostie. Aşa pare, dar el ştie ce spune: America nu e ţară pentru leneşi şi coconaşi, tot pe Dâmboviţa e mai dulce.
--- Când masa noastră se umple, trecem la ştirile din politica naţională: remanierea guvernului după sărbătorile de Paşti, noua listă a cabinetului întocmită de liberalii lui Dinu, poziţia Duduii în chestiunea debarcării lui Guţă Tătărăscu. E interesant să te afunzi în politica de cafenea, să te laşi înconjurat de vociferările pătimaşilor plumitifs. Nu-i simpatizez, dar decât gloata...
--- După-amiază vremea se schimbă, cerne ninsoarea mieilor. Marica urcă în camera ei să digere zarzavatul lui Proust. Rămân jos pentru a vorbi la Sibiu în ideea de alaltăieri, îndurând tortura domnişoarelor de la PTT. O oră de aşteptare pentru zece minute de legătură telefonică! Şi le plătesc 300 de lei pe lună.
--- Mă pedepsesc din nou, spre seară, ascultând pe Iorga la Radio, lăudând fără măsură priceperea românilor şi braţul lor de fier. El şi Stere, unul la Văleni, altul la Bucov, nişte încrâncenaţi. La urma urmei, nişte neînţelepţi: să priveşti istoria cu lejeritate, să te joci cu ea, numai asta înseamnă înţelepciune. La cât de grosolan se înfăptuieşte, istoria nu merită alt tratament.
--- Iar în ce-i priveşte pe români – care pricepere, care braţ de fier? Uitaţi-vă la provinciile noastre neînstare să absoarbă lecţiile niciunei administraţii imperiale, fie că a fost romană, rusă, otomană sau vieneză. Şi uitaţi-vă la felul în care istoria ne blagosloveşte cu România asta Mare – ce penibil e să creşti doar în suprafaţă, să-ţi umfli doar burta.
--- 20 martie. Stupid obiceiul de a citi în pat înainte de culcare. Aseară n-am putut adormi multă vreme după Réflexions sur la vie – ce nelinişte mi-a dat acest Gourmont! Găsesc cartea răsturnată lângă papuci, când dau să mă scol. Ciudat e că nu textul ei m-a urmărit peste noapte, ci, iarăşi, Berlinul tinereţii; de câteva zile nu scap de amintirea lui. Îl visez aşa cum era: plin de flori şi dame. Totul se petrece cât se poate de realist: mă văd în Tiergarten, où je suis très talon rouge, mândru de ghetele mele cu capace şi de şalul violet care-mi înfăşoară gâtul; privesc panorama nemţească şi caut înfrigurat un pont, o lovitură care să-i consterneze pe toţi capsomanii.
--- Je me remets en selle. Merg în Pasagiul Român la prăvălia lui Müller, aleg cadouaşul pentru ziua de naştere a lui Boïcesco. Intru şi la Bröhm, cumpăr un nou termometru pentru conac. Ajung apoi la Imperial, unde convenisem întâlnirea cu Cezar. Care întârzie – nu poţi afla punctualitate nobilă la el, fiu de vechil. Altfel, ştie să fie semeţ, în cafenea face impresie, te-nvăluie cu digresiuni, cu citate, cu filozoficale. Dar în ce priveşte stilul, degeaba; ca şi în ce priveşte eleganţa – cu papionul lui bulinat sub bărbie, rămâne un fante grosolan, de Caracal.
--- Când în sfârşit vine, comandăm prânzul, eu peşte cu sos Mornay, el purcel. Circulă de aseară prin redacţii şi berării vorbind fără istovire – Bucureştiul mă excită, spune, văd o mulţime de inşi puşi pe fapte mari, aşa ebuliţie apare o dată pe veac; noi ăştia suntem favorizaţii istoriei, avem parte de viaţă sută la sută.
--- Favorizaţi, rien de rien, gândesc; teatru burlesc, nişte halucinaţi ce-şi iau unul altuia vorba din gură crezând că au teorii. Viaţă sută la sută era înainte de război.
--- La cafea, îmi atrage atenţia asupra acelui cronicăraş, abia descălecat de la Găeşti, care mă tot înjură. Tinerel uscăţiv, iritant; trebuie ocolit cu grijă: înţeapă repede şi se retrage în scorbură. Păianjen de zodie, ar paraliza cultura întreagă pentru a o revizui, totul în literatură i se pare deformat.
--- 25 martie – ziua Bunei Vestiri, ziua naşterii mele. Acum cincizeci de ani mă iveam în casa Mariei de pe strada Frumoasă. Când pot, trec prin zonă; construcţia se află la numărul 14, nu la capătul ce dă pe Pod, ci la celălalt, care se afundă în mahalaua Buzeştilor. Leagănul prunciei mele s-a nimerit sub acoperişul unei înjghebări pricăjite, la care n-au tras paşii vreunei odrasle boiereşti, ci paşii unui deşucheat amploiat la RMS, une tique.
--- Aşa cum îmi promisesem, deşi văd un început de zi cam ceţos, plec în oraş. Păşesc sigur, fără a atinge caldarâmul cu vârful bastonului. Intru la Athénée, îmi las la garde-robe demi-paltonul cu guler de jder, cum purta în zilele mai reci Conu Petrache, şi mă instalez pentru a-mi celebra venirea pe lume. Fiindcă am încă o uşoară greaţă după atacul viral, cer sparanghel cu sos Velonté şi cognac. Abia peste o jumătate de ceas comand morunaş cu măsline verzi; accept vinul alb propus de maître d'hôtel. De-ar fi fost posibil, aş fi revoluţionat menu-ul casei solicitând o butelie de Löwenbräu. Revoluţiile sunt însă de prost gust, mai ales în gastronomie.
--- După siesta în salonul de fumat, cobor Calea, fac stânga pe Academiei şi probez un sacou cu dunguliţe cafenii la Fintex, cumpărând şi o pereche de pantofi beige auriu de la Filipescu. Apoi mă postez la Capşa. Rămân mai mult de un ceas lângă vitrina cafenelei privind cinematoul bucureştean, comparând cu ce vedeam de pe terasa lui Rieber, pe Unter den Linden; îmi amintesc cum damele îmi făceau cu ochiul trecând în echipaje, cum le răspundeam înclinând capul.
--- Şi aici multă vânzoleală. Privesc până când ochii mi se aburesc cu vedenii şi amintiri, pregătiţi s-o admire în cortegiu pe dantelata mea Hortense fluturându-şi din auto pălăria cu pene albe.
--- Acum, spre seară, simt nevoia să sintetizez anul scurs. Un an de solitudine, în fond, fiindcă desprinderea mea nu s-a produs – nici de Marica, de frâul ei, nici de ambiţia exoterică, dans laquelle je suis mon propre ennemi. Pe de altă parte, continui să cultiv introspecţiile şi retrospecţiile – sufletul şi trecutul meu rămân cele două paradisuri cărora le tot sar gardul de zeci de ani. Asta nu m-a ajutat să mă eliberez de ursită, sunt tot bastardul unui ins vulgar; nobilii Karabetz se dovedesc a fi prea îndepărtaţi. Neutilizabili.
--- Pot conchide: viaţa nu mi-a fost decât o înlănţuire de provizorate, de autorlâcuri, de milostiviri. Trebuie să mă consider de urgenţă recuperat şi, indiferent de ce-mi vor rezerva în continuare împrejurările, să trăiesc următorul sfert de veac după pofta şi placul inimii. Am conştiinţa de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale – ultimul Mateiu! Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară iar un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.
--- 28 martie. Vremea bună mă îndeamnă iarăşi la plimbare. Iau în sus strada marchizului de Flers, atent să nu-mi stropesc pantalonii. Port o combinaţie primăvăratică din măsliniu deschis şi gălbuiul mâţişorului de salcie; de la bombeul fin al pantofului la borul subţire al pălăriei sibiene, reuşesc un ton desăvârşit.
--- Merg pe jos până la Casa Cesianu, în care se adăposteşte Societatea Academică. De pe la Atheneu mă urmăreşte un roquet cu privirea aţintită asupra ghetrelor mele. Lătrătorul se apropie tot mai mult, vrea să mă apuce de gleznă. Întorc mereu capul, ridic bastonul, încerc să-l ţin la distanţă. N-aş risca să-l lovesc, ar putea sări bucăţele din încrustăturile lemnului. Asta m-ar mâhni peste măsură, nu mai găseşti sidef în Bucureşti. Sunt nevoit să mă refugiez la Nestor pentru a-mi pierde urma.
--- După ce mă aşez, văd pe Iosef-Sebastian. Cu ochelari pare mai matur, dar şi mai urât. Îl ştiu de la Cuvântul, antiliberal ca şi mine. Nu i-am citit romanul de anul trecut, care face atâta vâlvă la cafenea. Stă stingher într-un colţ; ca evreu în mijlocul poporului ăstuia neînţărcat de barbarie, cum să nu te simţi corp străin? Îl privesc: rece, orgolios, lucid – omul hulitului Talmud. Mi-ar plăcea să stau lângă el, să-mi vorbească de anticii Israelului, de Saul, David, Solomon; de Iehuda Macabeul, eliberatorul Ierusalimului. Dar îi respect singurătatea; şi el pe a mea.
--- Aveam la ce medita – înainte de plecare îmi căzuseră ochii peste micul eseu despre izbândă al lui Bacon. Izbânzile mele! Luate de la început, izbânzi au fost pentru mine numirea ca şef de cabinet al lui Bădărău şi nominalizările la nu mai puţin de şase distincţii. Izbândă consider a fi şi scrierea a trei cărţi perfecte pentru această cultură românească, luând şi premiul scriitorimii. Izbândă până la urmă căsătoria cu o femeie de neam, dobândirea unui domeniu, înălţarea flamurii personale deasupra conacului de la Sionu.
--- Şi totuşi – niciuna din acestea, nici toate la un loc nu fac Izbânda. Omul izbuteşte cu adevărat dacă ajunge teafăr la şaptezeci de ani! Mulţi miniştri mor înainte de vârsta asta, iată Duca, Vintilă; mulţi decoraţi la fel, iată Roznovanu, imbecilul de Ciorănescu; mulţi scriitoraşi se duc devreme, iată linguşitorul Cerna, linguşitul Ion Luca; boieri cu panaş nu apucă jumătatea de veac, iată Lucă Sturdza sau tizul meu Cantacuzino. Până la urmă izbânda înseamnă să dai cu tifla nătăfleţilor morţi de inimă pentru funcţii, pentru femei, pentru scrieri.
--- 31 martie. Acum cinci ani, Societatea Scriitorilor îmi da premiul de 20.000 de lei pentru Craii; cu 5000 mai puţin decât lui Brătescu-Voineşti, laureat pentru proza lui de bafouilleur. Mi se lăuda, în motivaţiune, talentul; nu am talent domnilor, îmi vine să le strig, inteligenţă da, am, mai multă decât juriul dumneavoastră luat in corpore. Şi asta voiesc eu a proba – inteligenţa, nu talentul. Talentul îndobitoceşte.
--- Plec devreme într-un marş prelungit. O iau spre biserica Bălăceanului, fac un ocol, ajung în Covaci. Din Covaci apuc în sus prin Şelari; din Şelari merg la dreapta pe Lipscani; din Lipscani, la stânga, ies în malul gârlii. Ţin apoi Calea spre centru, ajung în pasagiul Macca; intru în anticărie şi răsfoiesc ici-colo până mă încălzesc puţin. Nu-mi scot mănuşile cât dau fila, sunt unii cu tot felul de bacili în ei care întorc paginile cu degetul muiat în salivă.
--- La 11,30 închei bucla la Capşa, mă afund în vorbăraia deversată de talentaţii locului. Niciunul nu mă bagă în seamă, fiecare în parte e mulţumit de el, iar toţi împreună sunt satisfăcuţi de dimineaţa asta – au pus deja pe hârtie câte o strofă, câte o frază uluitoare pentru posteritate. Acum au chef să se strângă de beregată. J'ai donné dans un guêpier; mă trag mai la margine.
--- Şi iată, întors de la cafenea, sunt mulţumit că am fost văzut! Că am iradiat eleganţă în mijlocul unei duzini de scriitoraşi mototoliţi şi agitaţi, mirosind care a ceapă, care a usturoi, puşi în faţa calmului şi a completului meu impecabil, bleu-gris cu puţin alb la batistă şi la ghetre. Mulţumit că le-am servit o lecţie, stând picior peste picior, aristocratic, ţinând degetele înmănuşate pe capătul bastonului inelat cu argint.
--- De fapt, m-am înfăţoşat, m-am impus haitei dintr-un instinct animalic. Şi acum sunt mulţumit, socotesc ziua încheiată cu rost. Sufletul meu mic, satisfăcut cu atât de puţin! Cu doar câţiva bicisnici privitori. Să nu aspir la mai mult? Să nu am, pe dinăuntru, croiala potrivită pentru lumea cu adevărat mare?
--- 12 aprilie. Vremea se anunţă frumoasă încă de dimineaţă, lucru bun pentru starea mea de spirit. Îmi vine să exclam: la bulivar! la bulivar, birjar! Dar o iau pe jos, exhibiţionând bastonul deasupra noilor mei pantofi lăcuiţi. Mă străduiesc să le ţin luciul nepătat până ajung la asfalt întins.
--- Opresc întâi la fraţii Resch, ridic inelul cu peruzea; cercetez montura – e perfectă, lucrătură măiestrită ca-n vremuri apuse. A doua oprire, la editura Fundaţiei; Rosetti trebuie îndemnat să intervină pe căile lui pentru a-mi uşura misiunea. Boier Sandu e un mediator ideal; are chemare de politician, păcat că e robul plăcerii secrete de a fi dumnezeul scriitorimii. Nu se ştie dacă până la urmă nu-şi va sacrifica vocaţia pentru această ieftină satisfacţie. Vom pierde în cazul ăsta un cârmuitor cu gust, un stil elegant în guvernare. Dejunez cu el la Corso.
--- După-masă, îmi tulbură siesta pianista de la Vrancea; o aud năvălind la Marica, stridentă, impulsivă, din nou cu invitaţie la Atheneu – cântă joi concertul de Mendelssohn. Să asculţi o nepoată de căruţaş într-un nobil sol minor! Bietul nostru high life, bietul Filip, bărbatu-său, înţeleg de ce s-a pustnicit la Râmnic. Energia primitivă pe care-o risipeşte femeia asta a supt-o atât de la Barbu al ei, cât şi de la Ion Luca al meu, un hurluberlu et un effronté.
--- În sfârşit, după o jumătate de ceas rămân doar în compania Universului: Guţă cumpără armament cehesc de şase sute de milioane; totodată comandă o sută de tunuri societăţii Reşiţa în compensaţiune patriotică. Maniu nu se mişcă de la Bădăcin. În schimb Europa e un du-te vino: Ducele călătoreşte de la Roma la Berlin, Cancelarul de la Viena la Paris, Regentul de la Budapesta la Londra. Şi viceversa.
--- 10 Mai. Marica pleacă devreme la invitaţia Veturiei – doamnele Grupului pregătesc un cârd de şcolăriţe să ducă flori la tribună lui Carol şi lui Mihai; micul ex-rege îşi va lepăda, sper, pantalonii scurţi în care anul trecut a fost prezentat lui George al V-lea.
--- Scot bună parte din garderobă, aşez piesele pe cuvertură, combin vestoanele şi pantalonii. În afara albului cămăşii, batistei şi ghetrelor, aleg două nuanţe de gris, una în fondul stofei, alta în dunguliţe, precum şi o nuanţă de bleu în ton cu pietrele şi splendidul albăstrui-oţel al vestei. Încalţ pantofii cei noi, cumpăraţi alaltăieri.
--- Ajung la timp pe Pod, mă postez în faţa Casei Grecianu. Curând caii încep să păşească în covorul de nisip care-i împiedică să alunece pe caldarâm. Atacă defilarea primarul Donescu în caleaşcă firetuită, cu frac şi joben. Îl urmează sumedenie de uniforme strălucitoare. În privinţa asta Carol dă dovadă de inspiraţie şi novaţiune – două lucruri ce-au lipsit cu desăvârşire moşilor săi suabi, eminamente pasivi. După trupele cavaleriei şi infanteriei, apare principele Nicolae pe armăsar negru, conducând regimentul de artilerie grea. La coada coloanei militare trec carele blindate în scrâşnet teribil de şenile.
--- Urmează organizaţiile, şcolile, târgoveţii; aici lui Carol i-a lipsit curajul – trebuia să deschidă parada civilă însăşi Duduia în trăsura regală, fluturându-şi mănuşile spre oamenii noştri politici strânşi ca nişte pinguini pe treptele Cercului Militar. Printre ei văd pe Vaida şi Mihalache, fostul şi viitorul preşedinte al Consiliului, şuşotind cu Aristide – il y a anguille sous roche.
--- 25 mai. Soare încă şi mai strălucitor decât ieri. Mă alătur la Athénée unui grup prezidat de Goga. Poetul mestecă pedant, luând din toate aperitivele, comentând egal poveşti de pe vremea lui Ionel, discursul din Reichstag al cancelarului Hitler, gestul lui Carol de a dona două milioane pentru Palatul Scriitorilor, funeraliile mareşalului Pilsudski, măgăriile lui Guţă în disputa cu fraţii liberali, apoi altele şi altele până la desert. Dulciuri nu mănâncă; pleacă în admirarea tuturor.
--- Rămân lângă Pişculescu. Suport cu greu tonul de propovăduitor rural al popii. Chimirul lat, din piele porcină, duhneşte greu prin roba descheiată. E umil – zice: pe mine, slavă ca a lui Goga nu mă aşteaptă, căci la noi nu se discută opera, ci omul; dar stau tihnit, cine a vrut să mă citească a făcut-o.
--- Ce să citească? gândesc, Bisericuţa din Răzoare? Teza despre Sfântul Pavel? Eu unul nu le-am atins. Nu citesc popii şi răspopiţii din literatura română. Nici pe ăilalţi, de altfel, poftitori şi ei de tămâie.
--- Îl las pe cucernic, pornesc în promenadă către Cişmigiu, să văd înflorit liliacul de Persia. Închid ochii pe o bancă şi sunt cel de acum un sfert de veac, tânărul prince Bassaraba-Apaffy, cu mănuşi gris-clair, cravată vieux-rose şi ghete cu capace albe; acostez în dosul pleoapelor une mignonne petite demoiselle şi obţin un delicios rendez-vous.
--- Asta e în sufletul meu. N-am ce face dacă apar în ochii unora cu boiul Crailor de Curtea Veche. Cartea îmi dă o ţinută şi apucături anume. Când sunt pe Pod, încerc să consonez cu ele, să trec prin turma bucureşteană ca un leopard; insignifianţa nu e deloc potrivită. Rolul nu-mi displace, dar îl duc greu în cafenea, unde nu rumegă respectuoase ierbivore ca afară, latră şacali.
--- Ce vreau să spun? Că fără notarea mea intimă, fără jurnal, nu pot fi dezvăluit, nu pot fi înţeles. Fără jurnalul jurnalului chiar.

(fragment apărut în România literară, nr.8, 29 februarie 2008)