însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul
fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

Bucureşti, februarie 1935

--- 1 februarie. Ieri o însoţesc pe Marica la Bellu în inspecţia ce-o face periodic cavoului Sionilor. Obiceiul nu e doar macabru ci şi barbar, în consonanţă cu stupida bigoterie a lumii. N-am curajul să-i spun asta – mă revolt împotriva tâmpeniei scoţând data de 31 ianuarie din însemnări.
--- Azi e Ziua omizilor; fiecare agricultor se roagă pentru ca Dumnezeu să-şi deşerte desaga cu larve în ograda vecinului, ocolindu-l pe el. Dar mie târâtoarele nu-mi displac, din ele ies fluturii. I-aş vrea mereu în preajma mea, aş dori să fie veşnici. De fapt, prin asta visez la un anotimp unic, eminamente văratic, pentru a nu mai fi ţintuit cât e frig între pereţii casei, ca un bolnav sombrând în fotoliu.
--- De două ceasuri sunt în halat, cu Crépuscule du matin a lui Baudelaire în poală. Charles e minunat. Mă voi îmbrăca peste alte două ceasuri pentru prânz, apoi urmează pregătirea vizitei ce poftesc să fac lui Boïcesco. Am o importantă aniversare de care trebuie să-i aduc aminte: sunt, iată, treizeci de ani de când am adoptat coroana comtală – şi el a fost primul care să afle (...)
--- Puţin după ora ceaiului, pornesc spre Şosea; aleg bastonul de abanos, fiindcă îmbrac un complet gris et noir. Ajung destul de îngheţat în locuinţa de flăcău a lui Nicolas, bine ascunsă de nevastă-sa. Încă e un craidon, bătrânul meu amic. Bem cognac în faţa cochetului cămin învelit cu plăci de Meissen, reluăm visele de odinioară: ce bine ne-ar sta să zburăm într-un auto pe încântătoarea Rivieră, el cu Marquisette, eu cu Hortense.
--- Hortense! Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o: era înainte de război, aveam obiceiul plimbărilor pe străduţele din spatele ministerului Afacerilor Străine, unde trăgeau luxoase trăsuri şi automobile; într-o seară, văd înaintea unui portic o damă fină convorbind cu şofeurul. Era Hortense într-o toaletă princiară, sub o pălărie fastuoasă cu pene albe...
--- 2 februarie. Mă întorc de la Nicolas spre miezul nopţii. Vinul fiind dintr-un an excelent, nostalgia noastră s-a tot întins. Din ce în ce mai patetică. Într-un târziu ne despărţim, luând două birje – el în sus cu Marquisette, eu în jos cu Hortense.
--- După şase ore de somn, nefiind totuşi în stare a lucra, îmi petrec timpul până la dejun rememorând alte câteva chestii plăcute, visând treaz la ele. Iată un dar pe care ştiu a-l preţui: acela de a mă înfrupta din dulceaţa amintirilor. De a fi capabil să le retrăiesc. Un fapt, odată stins, nu valorează ceva decât în măsura în care şi peste ani mă poate umple de emoţie. Altfel decade, nu-l contabilizez.
--- Afară, crivăţ neîndurător. Marica nu poate merge în oraş, nici la biserică. Doamnele nu-i duc lipsa, e ruptă de dialogul lor; dar pentru popa Dumitru e însemnată, îngeraşii lui pictaţi aşteaptă de-o săptămână să le pupe fundul gol. Stau cu ea în salon, frunzărim ziarele; Universul scrie că sunt doi ani de când nemţii au în frunte un führer. Dar ce să vezi la micuţul om? Nu i se potriveşte nicicum coiful de oţel. Piere măreţia Berlinului meu.
--- Ia uite, zice Marica, L'Indépendance vorbeşte de bietul Voinescu, trebuie să-i spun Florichii; à propos, băiatul ăla al lui, făcut cu rusoaica, a reuşit examenul pentru misiuni consulare; numirea ar trebui să-i iasă până nu vin ţărăniştii, până nu se năpustesc lihniţii ăia la funcţii! Poate are dreptate, ieri a demisionat Slăvescu de la Finanţe, posibilă criză în guvern; dar, după mine, nici cu liberalii nu poţi merge. Chiar înainte de prânz ascult la Radio un mic Haydn, Kaiser-Quartett.
--- Zi irosită. Ca ieri, ca alaltăieri; vreme de somn, de lectură. De scris? – nu. La hotărârea mea de a părăsi proza contribuie senzaţia că toate cuvintele au fost folosite, stoarse de alţii înainte, supte şi aruncate printre dinţi; zdrumicate, morfolite în cavităţile bucale ale ciudaţilor indivizi care fac literatură din toate timpurile. Nu poţi să compui o singură frază curată, componentele ei sunt regurgitate, acrite, intrate în putrefacţie. Ce-mi rămâne? Să stau şi să privesc împrejur. Dar până la urmă şi sportul ăsta devine neplăcut: privindu-le prea mult, propriile-ţi lucruri încep să pară străine: eu îmbrac haina de colo? eu dorm în patul ăla? Fericiţi cei ce au vreun motiv de exultare.
--- 6 februarie. Ieri, ca să curm trândăveala şi descurajarea, declar zi de corespondenţă. Până la prânz fac ciorna, după-amiază leg textul, timbrez şi înmânez plicul lui Niculaie să-l expedieze la Sibiu.
--- Pentru memento, notez aici punctajul misivei: Troiene mari, Herr Direktor, cad de câteva zile ninsori plictisitoare pe strada marchizului de Flers, dar sper că vremea se va înfrumuseţa cât de curând să pot răzbi afară. Sunt convins că 1935 ne va aduce izbânda – să ne pregătim deci, ca Goethe, pentru o nouă primăvară. Vei fi căutat curând de Uhry, care e gata să îndrepte banii boşilor şi spre obiectivele Aşezământului; vrea detalii istorice despre Şanta Păltinişului... Într-adevăr, cum spui, tinerimea cam suferă azi de substanţă. N-am auzit prea multe despre răşinăreanul tău de la Berlin. Cât despre olteanul cu scandalul de anul trecut, îl văd singur la masă, nu prea mai are amici; m-am interesat, e din Slatina, fiul unui Ionescu, avocat. Clănţău, deci; va zbiera şi el pe aici până la patruzeci de ani, apoi se va îmburghezi undeva în fundul provinciei. Boierul Rosetti l-a clasificat: aventurier, n-are materie, puţin nebun; sau clovn. Celălalt de care întrebi, traducătorul lui Wallace, apare foarte rar, locuieşte în Sinaia. Prieten cu Pillat, pare a fi educat, exhibă chiar ceva spirit filozofic. Suspect de discret şi liniştit în comparaţie cu răzvrătiţii ăilalţi, chiar eterat; posibil poltron... Tensiunea mea e constantă acum, 14/9, aplic o metodă cu rezultate vizibile. De m-aş putea ţine şi eu de plimbările domniei tale! Cum trebuie să arate vârful Tomnaticu ieşind din zăpadă!
--- 7 februarie. Sunt adus jos, la telefon, de strigătul slujnicei; e Adrian Maniu, care mă surprinde mărturisind că ieri a fost ziua lui. A făcut patruzeci şi patru de ani. O spune melancolic, însă cu acid batjocoritor care nu lasă loc la fasoane.
--- La prânz, Marica mă obligă să-l avem invitat pe duhovnicul ei de la Sf. Silvestru. Acesta bate nămeţii ca să-şi viziteze darnica enoriaşă, dar gândul lui e să mă bage şi pe mine sub patrafirul de spovedanie. Se apleacă, mestecă, geme şi miroase greu, comme une bête de somme. Nu se lasă până nu-mi lămureşte expresivitatea teologică a semnului dumnezeiesc de la 2 ianuarie, curcubeul apărut deasupra bisericii lui pe vreme de iarnă. Fenomenul a fost extrem de explicit, zice: a reprodus pe cer aureola care tiveşte icoana Pantocratorului din tavanul bisericii; a reprodus-o exact – suntem deci nemijlocit sub ochiul Domnului, trebuie să ne cucernicim fără întârziere! Mărginit? Escroc?
--- După-amiază, opreşte o trăsură în faţa porţii; coboară pianista, tare grăbită. Ne invită la concertul din cealaltă joi. Pensionul mamiţichii Miller şi Berlinul i-au dat aere de mare cocoană, mais, au nom du ciel, n-a existat niciodată un boier Delavrancea! Privesc programul concertului: Brahms, six pièces, apoi Tchaïkovski – bizar amestec de rase.
--- 9 februarie. Aseară, cină selectă cu Adrian. Niciun strop de politică, nicio bârfă literară, boierie deplină. Niciodată nu m-am simţit mai puţin bastardul unui gratte-papier. Trezit devreme, mă simt în formă fizic şi moral. Îndeplinesc cu grijă ritualul de dimineaţă şi ies iarăşi. Port cu plăcere pantalonul de postav gris-vert croit în toamnă la Sibiu; se asortează excelent cu vestonul gris-basalte.
--- Ajung pe jos la Cartea Românească. Anticariatul de alături expune un exemplar perfect din Dictionnaire de la science du blason al lui Galway, ediţia din 1901; al meu e cam hărtănit. Intru în librărie şi cobor la demisol unde Mişu îmi arată ultimele titluri franţuzeşti. Cumpăr de la el de când eram licean, mi-amintesc prima achiziţie: Arivistul, de Félicien Champsaur, scoasă la Albin Michel.
--- Mai intru la Meinl, pentru ceai, cafea şi castane; întârzii la tejghea cât pot, e una dintre cele mai plăcute prăvălioare din centru. Cu cornetul în mână, o iau pe bulevardul Elisabeta până la intersecţie – aici mi-am încrucişat privirea prima oară, acum vreo cincisprezece ani, cu Duduia... Îl înţeleg pe Carol, o femeie ca ea merită cinci ani de amor în Champs-Élysées şi alţi cinci în Aleea Vulpache. Degeaba protocolul, degeaba Actul de la 4 ianuarie; degeaba turbează Maniu la Bădăcin, il tire à blanc.
--- 14 februarie. Obosit de călătoria la Sionu, stau în casă – citesc cartea lui Zweig. Vorbeşte despre tămăduirea sufletului. Mă interesează subiectul, îmi întăreşte ideea că forţele mele, cumva latente, cer o anume terapeutică pentru a fi puse în valoare. Moralul meu, superioritatea mea intelectuală, voinţa mea necesită un nou tratament. Voi trece imediat la reforma vieţii pe care o duc.
--- Şi la reforma aspiraţiilor mele; dacă doar cochetam cu ideea, acum e hotărât: finis literaturae – azi, 14 februarie 1935, decid să pun definitiv punct oricărei noi tentative literare. Iar la ce am în lucru, nu mai adaug nimic. Rămâie restul sub pecetea tainei (...)
--- 15 februarie. De acord cu hotărârea mea de ieri privind abandonarea literaturii. Scriitorul se poate păcăli lesnicios cu păginuţe noi, mânând vorbe şi peripeţii precum un cârd de boboci, până se alege cu un ciopor de raţe. Povesteşte, povesteşte şi o ia de la capăt. Cel puţin eu aveam program şi stil. Oricum, lăsam în seama altora povestea chioară.
--- Viaţa e confecţionată ieftin, din întâmplări şi neîntâmplări. Ca un roman. Dacă Dumnezeu e mai neglijent, măcar naratorul lucrează cât de cât professionnnel, pune mai puţin hazard, mai multă logică, uneori are bun-simţ, chiar şi gust. Dar nici unul, nici altul nu au stil, nu au program. Produşi de vulg, produc pentru vulg. Înmulţesc cârdul de raţe.
--- Nevoit să ies până în pasagiul Macca, la Neumann, pentru lenjuri, îl sun pe Francis. Prânzim împreună la Imperial: conopidă cu ciuperci, pui şi salată Moreno. Fiul unui negustoraş de ţară, francezul meu e încă intimidat de lista meniului. Stângăcia şi mai ales blestemata modestie sunt bine impregnate în fiinţa lui. N-ai crede că e de un sfert de veac în România. La cafele, facem puţină politică, comentând numerus clausus, propunerea lui Vaida pentru noul program al PNŢ. Se pare că Mihalache nu-l sprijină; e român verde şi el, patriot nevoie mare, dar acum îl obsedează formula ţărănească, ideală, zice, pentru statul nostru de plugari. Cu toate că în ţară ninge greu, sătenii sunt mânaţi în căminele culturale unde activiştii lui fac agitaţie invocând izbăvitoarea democraţie rurală.
--- E ceva fin – ţărăniştii mărşăluind prin sate, îndemnându-i pe bieţii pălmaşi să buchisească pentru a lua frâiele ţării. De văzut până la urmă ce va spune Carol; deocamdată guvernul s'est déplumé, l-a zăpăcit chestia Skoda.
--- 16 februarie. Visez noaptea călătoria mea italiană. De la Mestre la Padova, de la Padova la Vicenza, de la Vicenza la Verona; printre vilele Triestului scăldate în verdeaţă, misterioase râuleţe apăreau şi dispăreau sub dâmburi încărcate cu bătrâni chiparoşi. Am un şoc, la trezire, văzând zăpadă troienită afară; împietresc o clipă dându-mi seama că nu mă aflu în însorita Italie, ci în duşmănoasa Românie Mare.
--- Cobor la gustarea de dimineaţă cu un gol în piept. Ţara de azi, lumea de azi! E nevoie să-mi umplu sufletul cu ceva preocupant – de bine, de rău literatura înăbuşea senzaţia de sec; dar afacerea condeiului e închisă...
--- La prânz, telefonează Cezar pentru situaţia de la SSR, care-i aminteşte scandalul de acum cinci ani când cu delapidarea lui Rebreanu. Vorbeşte tare, pătimaş. N-are nimic din personajele cărţilor lui, sărmani inadaptabili. Cezar inadaptabil? Haida-de. Cu faţa şi firea lui de ţigan, cu părerile lui oricând schimbătoare? Ne dăm întâlnire poimâine la librăria Georgescu.
--- 19 februarie. Când voi reciti însemnările de faţă mă voi judeca probabil foarte sever. Mai nimic legat, esenţial, scrupulos. Mi-am petrecut însă o bună parte din viaţă literaturizând, aşa încât simt nevoia de niţică uşurinţă la exprimare, de niţică neglijenţă, de niţel derizoriu. Şi fiindcă astea se pierd, se elimină fără urme, precum ceaiul de muşeţel, stilul meu nu e în pericol. Jurnalul e un simplu tratament naturist.
--- Reiau: să scrii proze, să cizelezi, să te străduieşti pentru alţii, mi se pare exagerat. Par conséquant, în ce mă priveşte, textul de agrement, literatura adică, e drum închis. Şi totuşi nu rezişti totdeauna dorinţei de a spune ceva cu miez – se răsuceşte în tine câte-un germene de vorbă, dă vrej, se-nvoaltă; trebuie să-l întinzi undeva. Îl întind aici, vrej în pustie.
Până la urmă, scrisul într-un jurnal intim e un fel de a vorbi singur, o alienare. Nu jurnalul e intim, ci alienarea.
--- 21 februarie. Je garde le lit. Toux, température. Somn greu, cu fantasme: îmi răsare iar în minte imaginea Klarei la Malmaison. Am chiar şi acum chipul ei înaintea ochilor, vreau s-o ating, să-i vorbesc; aiurez. Mi se aplică ventuze, după sfatul creştinesc al familiei Logadi care trece pe la noi; Pierre s-a împotmolit cu lucrul din cauza frigului. Casa poate fi locuită deja, dar incendiul de la Sf. Ion le-a dat ideea unor modificări.
--- Încerc să alung otrava din gât, tusea. Reflectez asupra cărţii lui Zweig; îmi rememorez viaţa. Silit să duc o existenţă opusă celei pentru care mă simţeam făcut, zădărât şi neînţeles, n-am putut să mă realizez decât sporadic, iată, până la aproape cincizeci de ani. Am fost condamnat să-mi trăiesc tinereţea sărac, să muncesc chiar – pentru a avea la maturitate doar patru distincţii, două medalii naţionale şi două ordine străine. Eu, care mai mult decât oricine altul eram născut pentru mărire şi avuţie. Măcar de-acum să mă bucur de tot ce mersul lucrurilor îmi va putea oferi.
--- 23 februarie. Posibil restabilit: 37,4º. Nicolas vine să mă scoată din casă. La poartă aşteaptă muscalul, dar nu ne grăbim, coborâm în salon să luăm ceaiul cu Marica. El propune asta, insistă. Ştie că e bine primit, în pofida faimei lui de mare viveur, Boiceştii fiind la fel de vechi ca Sionii. Marica e mulţumită să am amic un boier de viţă. Pe lângă pârliţii ăilalţi.
--- După amabilităţi, mergem la Trocadero, pe Academiei, unde patronul oferă de la el cartofi prăjiţi la fiecare halbă de Löwenbräu. Ne simţim ca-n tinereţile noastre. Într-o jumătate de ceas suntem aburiţi de amintiri: Îţi aduci aminte de juna Constantinovicz? sârboaica păzită la tennis de bruta aia de taică-său, pocit în duel de conu Nicu Filipescu. Sau de Simchi Lahovari, foca aia urâtă, însă excelentă joueuse? Dar de jidoavca Mendel, când s-a aruncat pe burtă să lovească mingea, vrând să facă o mare lovitură? Râdem, apoi Nicolas mă tachinează cu Danutza-Zimkutza; je rends coup pour coup.
--- Ieşind ediţia de seară, vânzătorii de ziare vin printre mese strigând titlurile: Restauraţie habsburgică! Împăratul Otto la Viena! Declaraţia lui Horthy! Afară, dăm peste un splendid apus. Şi peste alţi băieţandri care urcă dinspre Sărindar urlând: Fierbere militară la Silistra! Regele, incognito la Breasta!
--- 24 februarie. Duminică – sărbătoarea Dragobetului, capul primăverii. Dincolo de ferestre aud vrăbiile ciripind, pregătindu-se de ouat. La Sionu năpădesc acum violetele, se umflă mugurii de jasmin.
--- După-amiază anostă; mai bine mergeam azi la Atheneu, cum intenţionasem. Scriu aici doar ca să mă ţin departe de spiritul meu contrafăcut – practica literaturii indică totdeauna un fals. Vreau să mă normalizez. Uimiţi ar fi mulţi, începând cu amicul Cezar; deconcertat ar fi şi entuziastul Barbillian şi câţi alţii. Iar mucosul Cioculescu ar sări să-şi întărească cele spuse la apariţia Crailor: doar meşter în blazoane şi doct în mahalagisme, acest bastard Caragiale... Nous sommes entourés de stupides.
--- 26 februarie. Dejunez cu doi simpatici rentieri, carpişti declaraţi, semnatari ai scrisorii din 29 iunie 1918 către venerabilul de la Ţibăneşti. Depăşind momentul, intrăm în politica actuală atacând chestiunea stabilităţii leului şi remanierii de la Finanţe. Trecem apoi la scoaterea probabilă a lui Angelescu de la Instrucţia publică şi la reorganizarea Internelor.
--- Niciun zvon privind debarcarea lui Titulescu, se pare că ipochimenul e de neînlocuit. Izbuteşte să păcălească pe toată lumea, de la rege la ultimul gazetăraş, dar şi pe găgăuţii de la Geneva, învârtind două vorbe: éventualité et possibilité. Probează cu aste două vorbe diplomaţie înaltă, bună de ameţit pe un d'Ormesson, care-l consideră o personalitate. Vax.
--- 28 februarie. Înainte de a mă trezi, văd la Şosea pe Hortense urcând într-un auto luminat electric; o urmăresc şi mă tamponez de Jeanne Vacaresco, alergând la rendez-vous cu nasul pistruiat în vânt; pedalează după ea, venind dinspre Bufet, Miţa biciclista – se vorbea că ar fi la Paris, dar nu, Miţa e în Bucureşti; la fel domnişoarele Cantacuzène, despre care Nicolas îmi scria că le întâlneşte pe stânga Senei când se plimbă cu Marquisette a lui; în schimb, virtuoasa Maria s-a instalat în Champs-Élysée, părăsind cuibuşorul prinţului de la Buftea.
--- De ce aceste vedenii? Reforma vieţii mele nu poate izbândi fără suprimarea fantomelor nopţii. Moarte viselor şi amintirilor haotice, Aera nova!

(fragment apărut în suplimentul Bucureştiul cultural al revistei 22, nr. 7 (936), 12-18 februarie 2008)