însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul
fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

Grădina Sionului

Căsătorit în iunie 1923 cu sexagenara Marica, Mateiu Caragiale ajunge pe moşia acesteia peste nici două luni, intenţionând din capul locului să devină seniorul domeniului. În următorii ani vine însă rar la conac şi stă puţin, treburile din capitală, legate, în special, de tipărirea povestirii «Remember» şi romanului «Craii de Curtea Veche», împiedicândul să fie un adevărat administrator al micului latifundiu din coasta comunei Fundulea. Abia din 1928, traseul „Bucureşti-Sionu, Sionu şi-napoi” devine una din obişnuinţele sale. Preia complet exploatarea moşiei, pornind o contabilitate minuţioasă pentru lucrările ce se succedau pe tarlale, întocmind un regulament al domeniului şi luând decizii ca un adevărat senior. În cinci ani se descurajează însă – „...am abandonat definitiv ideea de a face aici o reşedinţă”, notează el în 1932, considerând că restaurarea conacului ar fi ruinătoare. Din programul iniţial păstrează numai „capitolul plantaţiunilor”; tot efortul său se concentrează de acum asupra lărgirii şi regularizării vegetaţiei sălbăticite pe locul vechii grădini a Sionilor. Ultimul său an întreg de viaţă, 1935, îl află prins în acest proiect rural.

--- 4 ianuarie. Drum în ninsoare. Ore de chin, mai ales din pricina vorbăriei ex-prefectului Costescu. Que de bruit pour ne rien dire! Într-un târziu mă debarcă în faţa conacului. Scutur zăpada de pe gulerul îmblănit şi intru. Din fundul salonului mă întâmpină portretul fumuriu al bătrânului tripoteur Sion. Pe pieptul lui coşcovit se înnegresc însemnele de comandor al Coroanei României şi rozetele multor medalii pe care le râvnesc încă. Soarele apunând deja, mă grăbesc să ridic flamura – o privesc cum unduie şi încerc, ca de fiecare dată, sentimentul de satisfacţie că măcar una din dorinţele mele s-a împlinit.
--- Stau puţin pe verandă adulmecându-mi domeniul. Deasupra salcâmilor, în stânga, foarte vizibile Perseu şi Cloşca. Orion clipeşte slab drept în faţă, între Câinele Mare şi Câinele Mic. Iar spre dreapta, din creasta acoperişului, culorile Karabetzilor semnalează că sunt aici.
--- 5 ianuarie. Noapte stricată de grija focului. Lemnul verde arde cu greutate şi aruncă vălătuci de fum afară din cămin. Soarele răsare abia la 7,50. Imediat ce mă încălzesc pun hainele pe mine şi ies: o vreme de lacrimi! Totul e ud, jgheaburile plâng, ramurile copacilor picură, pe tulpine se preling stropi groşi.
--- Abia după siesta de prânz încerc să intru în grădină. Cad în câteva gropi unde se strânge neaua pentru puieţii de primăvară. Dezorientare, oboseală, deziluzie. Totul arată rău, gol, negricios. Mă întorc la conac şi pregătesc vin fiert pentru o seară lungă.
--- Încep să beau; în prima jumătate de ceas grădina ia formele drepte iubite de antici, în următoarea jumătate e invadată de curbele arabo-maurilor, când golesc cana cu vin se umple de volume italieneşti; iar acum, când mă pregătesc să sting lampa, pare o barocărie franţuzească.
--- 18 ianuarie. Sunt încredinţat că nu pot trăi fără a fi prins într-o construcţie oarecare, fără a clădi. E o încredinţare amară, ursită de demiurg ai doar prin blestem. Împins de afurisenie, am alcătuit trei cărţi – osândă izbutită, prea izbutită chiar, dat fiind că am atins plictisul de a fi un perfect meseriaş. M-am conturat totodată pe mine însumi, reprezint azi chipul mulţumitor al bărbatului la cincizeci de ani: noblesse, sang froid, style.
--- Dar fiindcă nu pot avea astâmpăr, m-am apucat de amenajarea seniorială a Sionului; de nu era domeniul Marichii, era altceva. Mintea mea trebuie să pună în permanenţă cărămidă peste cărămidă, să se dea înapoi şi să contemple edificiul pe care-l concepe. Nu sunt deloc mândru de asta, totul e o păcăleală, o amăgire. O rabie. Dar nu am scăpare: după câteva zile de lenevie numai, constat că sunt deja într-un proiect, că ard de nerăbdare să pun un gând în operă.
--- 24 februarie. Duminică – sărbătoarea Dragobetului, capul primăverii. Dincolo de ferestre aud vrăbiile ciripind, pregătindu-se de ouat. La Sionu năpădesc acum violetele, se umflă mugurii de jasmin. Dar în restul grădinii mai nimic nu e încă verde, cu excepţia tufelor de mahonia înfrunzite tot anul.
--- Am o lungă listă pentru achiziţii, vreau mulţi boscheţi, dar şi puieţi ai pământurilor exotice. Îl voi convoca pe Măciucescu la Jardineria din dealul Cotrocenilor, are el acolo o damă care ştie totul în materie. Mi-a dat în toamnă tabele complete cu esenţele, mărimile şi formele copacilor. Dar ca să alegi, trebuie să ţii cont de canoane, să ştii cum se obţin contrastele şi efectele de culoare. Nu e uşor să faci o grădină. Parcă aş avea de construit, din nou, un roman. Se vede că nicio lucrare, oricât de firească, nu scapă de inginerie.
--- Caut cu îndârjire firul care să mă ducă la înţelegerea ideii de grădină; răsfoiesc cele câteva cărţi cu peisagistică din casă, mă aplec peste planşe, peste gravuri şi poze. Toate plantaţiunile mi se par nişte însăilări pompoase, diletantisime, aglomerări seci de verdeaţă în jurul câte unui parterre à la Louis XIV. Ăsta era şi gustul lui Bacalbaşa la noi: un parc unde vin cheflii să asculte din tufişuri lăutarii. Un nenorocit de Cişmigiu. După o serie de creionări, sunt totuşi încrezător – j'ai les doigts verts. Cel puţin pe hârtie.
--- 16 martie. Aer limpede, dar foarte îngheţat. Îmbrac şuba bătrânului Sion şi mă aşez pe bancheta unui Hupmobile de piaţă îmblănit ca nababul de la Florica atunci când a primit în plin trei gloanţe de revolver fără să-i pese. Odată ajuns, merg la gară, aduc în căruţe puieţii adăpostiţi într-o îngrăditură a Grecului. Angrosistul a avut destulă grijă de ei, nici transportul n-a făcut mare pagubă. Apoi, cu şapte oameni, fac peste o sută de plantări. Verific întreg lotul după schema amănunţită întocmită la Bucureşti. Sper că am înfipt corect, că n-am încurcat puieţii, etichetele, că am udat bine. Extremă oboseală.
--- 17 martie. Duminică. N-am pe nimeni la lucru. En outre, je ramasse un bon rhume. Azi e zi de hotar între anotimpuri – omul lui Dumnezeu Alexie descuie pământul şi scoate gângăniile de sub pietre; ultimele crengi înverzesc, zarzării înfloresc peste noapte. Trec din nou în revistă suta de nuieluşe abia plantate: tamarix, cydonia, forsythia, wisteria şi tot restul botanicii aristocrate. Am părerea de rău că nu pot adăuga paradisului meu şi câteva din minunatele specii islamice: mirt, chiparos, eucalipt, rodie. Robinierii au crescut zdravăn. În spatele lor conacul pare prins în vălătuci de fum – ard focuri de frunziş în toate luminişurile dintre acareturi.
--- 6 aprilie. Mă scol devreme şi imediat după 9 plec. Pământul e desfundat, birja se îngroapă mult în noroi, câteodată până la osii. Mitrică foloseşte un par solid pentru a scoate roţile din hârtoape. Într-o oră lăsăm Bucureştiul dincolo de orizont; conacul mi se pare însă de neatins, prea departe, izolat şi ascuns în sălbăticie. Ăsta e Triestul meu?
--- Ajungem totuşi la prânz, înalţ flamura pe catarg şi pornesc nerăbdător să parcurg grădina. Înconjur spaţiile plantate acum două săptămâni şi ies în partea isprăvită: natura asta tembelă! în luminişul al treilea, găsesc refăcute mai toate corzile tăiate astă toamnă pentru a nu-mi strica linia. Descopăr şi alte creşteri anapoda, vlăstari deformând volume bine gândite, amestecând una cu alta. Imbecilitatea e aceeaşi la om şi la copac – le retezi prostia, lipsa de armonie, ei o iau de la capăt, primăvară de primăvară, ceas de ceas. De cumpărat foarfeci noi şi un fierăstrăiaş de mână.
--- Perimetrul începe totuşi să arate preţios; anumite zone mai trebuie mobilate cu tufe, cu exotisme de jardinerie, iar suprafaţa în întregul ei delimitată, închisă ca sanctuar personal. De-aş putea, aş zăvorî totul între ziduri, precum persanii; şi tot ca ei aş presăra mici oglinzi de apă, câteva măcar, pentru pretenţioasele trestii. Apa o să-mi lipsească mult aici la Sionu, trebuie să aflu o soluţie de aducţiune.
--- Soarele apune spre 7. Voi rămâne pe verandă până la toacă să cercetez cu binoclul partea bolţii expusă cea mai bine în perioada asta, cea cu stelele Văcarului şi Lupăria. Je me sens fort heureux de ça. Culorile Karabetzilor se mai disting încă pe flamură, luminate de cerul amurgit.
--- 16 aprilie. Din pricina Marichii, obişnuinţele mele la moşie sunt date peste cap. Pretinde să mă comport ca un adevărat administrator, cum n-a fost niciodată bătrânul ei, măsluitorul lui Racine. E supărată că n-am făcut încă nimic cu terenul de vânătoare. Vrea să-l vândă, să scoată ceva din pământul acela sterp. Nu e momentul să-i dezvălui gândurile mele în privinţa asta; să mă creadă mai bine neputincios.
--- Oricum, plouă de la ora 4 după-amiază. Nu se mai poate ieşi afară. Zeci de puieţi abia aduşi de la Domenii stau cu rădăcinile dezvelite în băltoace. Citesc pe verandă, apoi continui, sub lampa cu gaz, Livre d'or de la noblesse a lui Kessel – nu vreau să-mi înnegresc de tot sufletul. Je m'accroche à toutes les branches.
--- 18 aprilie. Ieri, încetând ploaia de cu noapte, am supravegheat plantările: cincizeci şi opt de puieţi diferiţi şi ultimele optsprezece pungi cu seminţe alese din agoniseala Jardineriei. Las zona răscolită: şleauri argiloase, movile lângă fiecare săditură, resturi ale compostului turnat peste rădăcini, pietroaie în neorânduială. Muncă şi noroi, asta e grădina acum; ca un roman în faza lui de încropire, am mai spus-o. Dar nu se compară satisfacţiile finale.
--- 3 mai. Iată, mai angajat ca niciodată în riscanta politică neoficială, trudesc la cârpirea senioriei mele fundulene. Constat că mă îndârjesc în direcţii contradictorii. Schizofrenie? N-ar trebui să aleg? Dacă demersul unionist reuşeşte, devin itinerantul unui ambiţios proiect. Câte diplomaţii obtuze voi avea de înfruntat!
--- În acest caz, cine va îngriji Sionu? Voi lăsa grădina să recadă în sălbăticie pentru a tunde Europa? Asta-i dilema mea – dilema ilustrului Hoditz. În faţa ei, contele s-a retras din demnităţi, optând pentru guvernarea vegetaţiei pe propriul domeniu. Eu? Eu continui să mizez în ambele jocuri. De ce aş alege acum, câtă vreme niciuna din variantele astea două nu s-a întrupat? Abia reuşita uneia pune problema excluderii celeilalte. Si seulement je trouve le joint. N-am cum să anticipez.
--- După dejun îmi fac siesta cercetând plantările de anul ăsta. Cred că am făcut destule. Şi reuşite; pagube supărătoare aflu doar pe suprafeţele cu lavandula, seminţele ei au fost puse în locuri prea însorite. Nu merg bine nici tufele de smochin, deşi au fost învelite peste iarnă. Grădina, aşa cum există în capul meu, prinde totuşi formă în teren, nu cred că mai am multe de cultivat. De-acum trebuie să trec la modelarea pământului, să fac scobituri, coaste şi deluşoare; voi avea nevoie în vară de zeci de căruţe cu pietriş de râu, dar şi cu rocă mare din munte. Mă gândesc cu plăcere la momentul când voi trasa cărarea de bază, şerpuind prin cei cinci sute de ari ai grădinii. Şi calea de legătură cu terasa conacului; optez de pe acum pentru dale din lut ars, cu spaţii de-un deget între ele pentru a le umple iarba. Foarte mândru de mine şi de Sionul meu.
--- Recitesc fraza de mai înainte. Iată o faţă a prostiei: să fii mândru de ceea ce faci într-un locşor oarecare. Birjarul care vine să mă ia mâine dimineaţă, Mitrică, e mândru şi el de curtea lui. Fundulenii ăilalţi la fel, se sumeţesc cu încropeala lor. Buffletinul Sadoveanu adaugă nuvelă după nuvelă literaturii române; Brătescu-Voineşti, ăilalţi naratori la fel. Şi fiecare în parte e mândru de construcţia proprie. Se umple pământul de acareturi şi de hârţoage. Ar trebui să mă înfior când simt mândrie de felul ăsta înlăuntrul meu. Mândrie înseamnă orbire. Ar trebui mai curând să nărui, să ard.
--- 16 mai. Sunt din nou la moşie, plecat ieri după ora ceaiului, folosind cupeul lui Costea Bratu. Călătorie suportabilă, arcurile trăsurii fiind moi, caii mergând trap întins, cu doar trei opriri la ciuturi de fântână.
--- Destul de matinal, iau la pas grădina; merg direct prin ierburile deja trecute de glezne, nu am deocamdată cărări, nu m-am hotărât cum să le fac. În privinţa asta risc o mică teorie: nu e atât de important din ce sunt făcute traseele, din pietriş, dale, cărămidă, ci de ce sunt făcute – ce ocolesc ele, ce învăluie, unde se întâlnesc. Cărările trebuie să fie mai misterioase decât desişurile. Deocamdată în plantaţia mea şi unele şi altele abia se încropesc. Până a se însera, suprafeţele fiind săpate, greblate, şănţăluite, pun în pământ seminţele pentru creşteri perene. Ultima semănătură. Presant devine acum apeductul.
--- 17 mai. Aseară târziu, spre miezul nopţii, desluşesc pe cer stelele din Coroana; Şarpele se târa spre ele dinspre vest, Dragonul le pândea din partea ailaltă. Pătrunderea binoclului nu putea fi mai bună, mă simţeam în măruntaiele bolţii.
--- Încep deja să-mi văd grădina, desenul ei se conturează în teren, ştiu arborii, tufişurile, ierburile, calc în botanica locului cu paşi de cunoscător. Ca Ferdinand în poiana lui de la Sinaia, bolborosind speciile pe latineşte. Dincolo de asta însă, nimic – marele rege grădinar era de fapt un mărginit horticultor, un mărginaş Hohenzollern, ocolit de spiritul secularei păduri de la Siegmaringen. Spiritul unui bătrân codru, asta trebuie să plantez aici la Sionu – spiritul codrului Vlăsiei, al Szathmarului şi al minţii mele.
--- 8 iunie. Viaţa îmbâcsită de la ţară! Ce conac mi-am găsit pentru flamura personală, ce seniorie – în bărăgănişul României, pe pământ plat, cu doar câţiva copaci mai bătrâni decât mine, în împotrivirea a două cocoane; fără firişor de apă curgătoare, lipsit de cea mai rudimentară canalizare! După cinci zile, traiul e de nesuportat; încep să mă imaginez într-o baie romană, într-o saună suedeză, într-un bazin turcesc. Voi ajunge să cunosc cândva la Sionu deliciile îmbăierii? Domeniu ocolit de râuri, conac ocolit de confort – am din ce în ce mai puţină răbdare, l'attente de ma succession dépasse les bornes.
--- 6 iulie. Ajung târziu după prânz la Sionu, cu trei ceasuri întârziere, nevoit să angajez un auto de piaţă. Şofeurul, neştiind locurile, merge după cum îi indic eu cu măciulia bastonului. Motorul înfierbântat e gata să crape când nimerim aleea spre conac.
--- Încet-încet scap de tiranica psihoză a celui ce trăieşte cu gândul că trebuie să se arate la cafenea. Că trebuie să arate. La naiba, nimic nu trebuie! Înţelept e să leneveşti şi să tot leneveşti. De ce s-a pus oare atâta oprobiu pe trândăvie?
--- În cerul limpede văd bine Ciobanul cu Oile, apoi descopăr, ceva mai jos, Delfinul; privesc însă mai stăruitor constelaţiile lunii iulie, Vulturul şi Lebăda, cam la patru coţi deasupra salcâmilor. Braţele mă dor din umeri la susţinerea binoclului. Pentru vara viitoare îmi promit un telescop cu trépied; mi-l voi dărui dacă nu de Sfântul Matei, atunci de Buna Vestire.
--- 7 iulie. Mă scol mahmur pe la al treilea cântat al cocoşilor; soarele răsare la 5,40. Jos, la orizont, apuc să văd dispărând Luceafărul. Aţipesc din nou, în halat, cu ceaşca pe genunchi. Mă retrezeşte vizitiul lui Costea Bratu strigându-mi de sub cerdac: Coane, azi e pârjol!
--- Semnele arşiţei apar curând; nu am încotro însă, trebuie să mă înham la trebile verii. Constat că duc mare lipsă de oameni; în grădină mult pământ trebuie mutat, multă piatră adusă. Şi toată suflarea satului s-a transformat în secerători; gloata s-a aruncat ca un nor de lăcuste asupra lanurilor de grâu. De unde să iau pălmaşi?
--- 12 iulie. Azi cerul e puţin înnorat, dar aerul nu se primeneşte, rămâne zăpuşitor. Hotărăsc să nu bat în retragere şi vreme de patru ceasuri retez cu privirea mărăcinişuri incoerente şi pun în loc insule de stâncărie bătute cu valuri de levănţică şi spumă de jasmin. Griul argintiu, movul-albastru şi albul sidefat au prezenţă pe retina mea, aşa cum se vor întrupa în vara viitoare. Mut procedeul din zonă în zonă şi-mi văd astfel isprăvită strădania – am gata sub pleoape grădina Sionului, refugiul meditaţiei mele.
--- Meditaţia e raţiunea grădinii; invidios pe continua ei renaştere, aş cugeta aici, ca vechii egipteni, la reîncarnare. Într-o bună primăvară mi-aş alege din nou regnul: nici piatră, nici arbore, nici animal – aş renaşte zeu.
--- Până la urmă, o zi reuşită. Acum pe-nnoptat mă încearcă însă o stare de ameţeală; înghit câteva linguri de miere cu măghiran. Din păcate nu-mi pot măsura presiunea arterială, voi isprăvi totuşi carafa cu vin. Lăsând binoclul spânzurat de spătarul scaunului, mă-ntorc cu gândul la refugiul meditaţiei mele; ajung la o concluzie stranie: grădina e mai degrabă locul unde anulezi conştiinţa de sine! Nu locul unde renaşti zeu, ci gândac – fără memorie, fără închipuire; fericit adică, satisfăcut de toate. Gândac, Mateiu.
--- 13 iulie. Aseară am continuat filozofarea până am pierdut logica reveriei, dacă pot spune aşa. J'ai alongé la sauce. Trebuie să mă pun cu picioarele pe pământ, aştept să sosească la conac, pentru tot sfârşitul de săptămână, cele două cocoane. S-a dus prea-plinul visărilor mele.
--- Vin după o plimbare destul de lungă: aproape totul mi s-a părut artificial şi zadarnic. Am avut chiar senzaţia, când m-am întors peste ierbişte, că în spatele meu tufărişurile redevin diforme iar copacii vulgari, fără soi, fără fason. Peisajul îmi dădea cu tifla.
--- 19 august. Să folosesc ziua de azi pentru a intra mai bine în ritmul locului. Îmi propun plimbări metodice pe toată aria în care intervenţia mea a însemnat ceva de trei ani încoace. Asta exclude terenul arabil, acareturile, bătătura conacului. Şantierul grădinii, deci; sunt conştient că multe nu voi putea face în perioada asta – je manque de bras.
--- S-a înteţit plecarea cocorilor, începe treieratul. De-acum nimic altceva nu se mai face în afara ariei. Trece în fugă pe la mine Costescu, în drum spre pământurile lui; s-a smuls cu greu din oraş doar ca să-şi vândă grâul. Peste câteva zile mă întorc cu el în Bucureşti. Intru şi eu în viermuială, dornic să agăţ ceva. E supărător că urmăresc să capăt o poziţie între chilipirgiii ăştia, că am nevoie de o funcţie. Dar ce pot face? jinduiesc o demnitate – şi asta tocmai în momentul în care gust cât de cât neatârnarea.
--- Iată, am un domeniu, stau sub flamura mea, îmi construiesc propria grădină, gândesc cum vreau – şi caut să mă subordonez! Să mă bag din nou în mocirla ministerială, să mă aflu iar în treburi publice; zilele cât am fost şef de cabinet, chiar şi într-un guvern de doi bani precum cel al lui Titu Liviu, mi-au otrăvit sufletul. O grădină nu-ţi dă onoruri. Aşa cum nici onorurile nu-ţi dau înţelepciune. Între vanitatea de expus la butonieră şi cea de purtat în suflet mi-e greu să aleg. Zi şi noapte le trăiesc urât pe amândouă. Frumos e doar crepusculul.
--- 14 septembrie. Soarele răsare devreme; mă trezesc vrăbiile ce se îndeamnă să plece la ciuguleală. Cât Marica mai zace în pat, merg pe buza râpei la care se oprea vechiul părculeţ al Sionilor şi privesc peste şantier: intenţiile abia mi se desluşesc în teren, deluririle avansează greu. Nu am armata de servi a contelui Hoditz; nu voi putea lucra toată toamna asta cât el într-o zi.
--- Totuşi văd terminat lucrul în sol până vara viitoare. De atunci încolo vom fi, faţă în faţă, doar eu şi vegetaţia.
--- Cum va arăta grădina mea? Va avea mai multă intimitate decât gardenurile englezeşti, mai multă lejeritate decât jardineria franţuzească, nu va fi sufocată de arhitectura giardino a italienilor, va avea ingredientul ierbos după care tânjesc gartenele nemţeşti. Va fi mai de bun simţ şi mai de gust decât toate.
--- 17 septembrie. După trei zile petrecute cu boieroaicele Sion, venite, cum spune Marica, pour se mettre au vert, nu mai am niciun chef să notez muncile sfârşitului de vară. Amândouă s-au lepădat de locul ăsta, care acum şaptezeci şi cinci de ani le-a lepădat pe ele. Să fi avut eu un domeniu, să fi fost şi eu unul din înzestraţii lumii! Conacul ar fi strălucit cu adevărat nobiliar, ar fi fost castel.
--- Să trăieşti în propriul castel, să-ţi ostoieşti vanităţile nu în construcţia unei cărţi, ci în construcţia unei proprietăţi, singura operă autentic aristocrată!
--- Picotesc. Aştept să vină şi să treacă dejunul simţindu-mă tras pe sfoară. Împins spre nefericirile ultime: plictiseala şi acceptarea.
--- 25 septembrie. Sunt de ieri la Sionu, singur. Încerc să-mi şterg din memorie amintirea ultimului séjour, petrecut între cele două cucoane. Prezenţa lor parcă mi-a înstrăinat locul. Stau stingher în cerdac şi tatonez cu privirea peisajul atât de familiar. Percep o răceală în relaţiile mele cu el. Eu să fiu de vină? Fiindcă i-am întors spatele, l-am părăsit la uitătura critică a nevrednicelor boieroaice?
--- Mă comport faţă de Sionu ca un părinte adoptiv, temător că va pierde custodia odraslei încredinţate. Nu mă simt pe de-a-ntregul stăpân aici. Stăpân cu adevărat eşti pe cele moştenite din tată-n fiu; senior eşti când deţii pământul strămoşesc şi ai reşedinţă pe el – proprietatea rurală e nobilă fiindcă presupune generaţii de stăpânitori fideli. Un arbore genealogic creşte pe locul seminţii lui, nu-şi întinde rădăcinile în solul altora.
--- Mă complac totuşi în această postură de possesseur – pe veci pierdut domeniul meu, al Karabetzilor; l-aş fi răscumpărat poate cu banii Momoloaiei, de-aş fi avut un părinte onest. Aşa, la cincizeci de ani, ce e al meu aici? Doar pânza flamurii ce se zbate deasupra conacului. Şi puieţii grădinii ce încep a creşte pe succesiunea Marichii, străină mie.
--- 22 octombrie. Azi, rămas singur cu liota de dijmaşi, am prilejul să-mi măsor capacitatea de a fi, barem o zi, altul: energic, agitat, vulgar. Dar nu mă pot degrada prea mult nici măcar temporar. Până la urmă las creaturile să rânduiască grămezile de ştiuleţi după voia lor şi dau raite prin grădină. Pâlcul de smochini plantat acum doi ani de Buna Vestire nu se înalţă cât am socotit; tulpinile rămân sub un stat de om, iar frumoasa frunză are lobii prea mici. I-a ticăloşit pământul ăsta! – aud printre ţărani. Acum înţeleg. Pământul românesc ticăloşeşte. Soiul nobil se sufocă, se piperniceşte. Până şi vânoşii robinieri, făcuţi parcă pentru cele mai vitrege locuri, decad pe meleagurile noastre. Cresc urât, contorsionaţi şi spinoşi, devenind araci pentru fasole şi lemn de foc.
--- 28 octombrie. Soarele răsare la 7. Cer complet acoperit, iar de la 10 ploaie. Bătutul porumbului şi transportul sunt oprite din cauza asta, căruţele rămân împotmolite la gară. Mă simt deplorabil în odaia friguroasă, în mirosul lămpii cu gaz – boiernaş blestemat să trudească în marginea lumii. Mizerabil e aranjamentul societăţii: primeşti dacă oferi ceva, dacă te zbaţi, dacă stai în ploaie, dacă dai şi tu. Eu nu dau nimic. Nu măcelăresc, nu fac brânză, nu coc plămădeală. Am doar grijă de mine. Ce stupidă acuzaţie poate fi aceea de egoism! Ce e meschin în a te îngriji în primul rând de poftele tale?
--- Ploaia încetând înainte de prânz, în curte se reia lucrul. Îmi fac timp până vin căruţele să arunc o privire pe linia apeductului: îmi tipăresc în minte multele operaţiuni ce voi face la primăvară, ordinea lor. Mă străduiesc să nu văd ce dezolant arată domeniul acum. De zece zile aici, în cea mai nepotrivită perioadă a anului! Je me suis tapé toute la corvée.
--- 12 noiembrie. Dezolantă întrutotul mi s-a părut, iarăşi, construcţia mea pomicolă – rarefiată, foarte rarefiată; străvezie în toate direcţiile. Doar canalul apeductului m-a satisfăcut, era plin ochi, sclipea şerpuind, înconjurând deluşoarele, urmând cotele joase ale terenului până în văioaga proiectată a deveni micul meu refugiu acvatic. Mai departe n-am pătruns, apa mustea ca păcura peste grosolanele ciubote pe care mi le trăsesem în picioare. Nimic nu mă putea scârbi mai mult.
--- Foarte repede, pe la cinci şi jumătate încep să împungă primele stele. La şapte unesc deja punctele lor luminoase în figuri: le habile Sagittaire, le fort Bouvier, le gracieux Verseau. Ca de obicei, sunt absorbit de teribila boltă a Sionului. Cercetez dezordonat totul prin lentilele binoclului; până la urmă mă ataşez unei misterioase alcătuiri căreia îi dau numele meu – le stylé Mathieu. Planez cu ea în firmament. Întunecosul Pământ, înghiţit de hăuri, dispare pentru totdeauna. Când pleci de tot, aşa se şi întâmplă.

(fragment apărut în Dilemateca, nr. 22, martie 2008)