însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul
fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

Jurnal de senior

--- 5 ianuarie. După-amiază îngheţată cu Marica. Ascultăm Mozart la Radio, Streich-Quintett. De fapt ea picoteşte pe îngălbenita La Vie à Bucarest, partea unde Mişu Claymoor înşiră fecioarele ce ieşeau la bal acum cincizeci de ani. Printre ele domnişoarele Sion, Marica şi Florica. Cină cu amândouă. Presiunea arterială: 15/8.
--- 6 ianuarie. Noapte proastă după o seară proastă. Atâta pierdere de vlagă în visele astea. Cum pot fi stârpite ele? Ca din ceaţă apar în somn chipuri obraznice şi agresive. Ultimul, spre dimineaţă, al neruşinatei Klara – se lăsa peste mine, când cărnoasă, când aburoasă; rămân în pat cu şalele frânte, în stare de piftie.
--- În sfârşit fac un efort şi mă scol, înainte de prânz Costescu urmează să mă ia la moşie; Marica are nevoie de provizii, vrea să-şi reumple cămara golită de Crăciun. Mă îmbrac cu altfel de grijă, trainic şi gros, nu întâlnesc pe nimeni la Fundulea.
--- Ajuns, umblu ursuz prin căsoiul rece. Mă cuprinde o lehamite vulgară – lemnele sunt ude, degetele îmi miros a petrol. Surtout, misère sordide de l'installation! Mai ales asta. Să ai privilegiul de a propune o stemă în heraldica lumii şi să îngheţi într-un conac de ţară! Singur şi şubred; cât de stranii mi se par unele preocupări citadine aici.
--- Caut fiertura de mentă, mă doftoricesc. Trebuie să merg până la capătul încercării ăsteia. Care se sfârşeşte mâine. Dar dacă aş mucezi la ţară? Exilat sau infirm, puşcăriaş al ambiţiei sau al neputinţei mele? – aş asculta Radioul până la sfârşitul zilelor: Bach, Brahms, violoncele şi oboaie, andante majestuoso şi adagio. Nu aşa scapi de povară?
--- O iau razna, voi închide până-n seară caietul ăsta.
--- 7 ianuarie. Je suis enroué. Mă întorc în Bucureşti, de data asta cu sania, alături de cinstitul Gheorghe Grecul. Îl admir: averea îi creşte continuu, acareturile i se extind, cinstit rămâne. Secretul afacerismului liberal. Un ţărănist şterpeleşte din boabe, are apucături de găinar, se mulţumeşte cu o învârteală acolo sau dă faliment. Nu şi kir Gheorghe. E unul din puţinii cu care sunt mulţumit la drum; nu-mi împuie urechile cu problemele lui, nu-şi înjură adversarii, duce chiar afaceri cu ei – politique de réalités.
--- Gerul de peste noapte ticăloşise pietruiala, tălpicile alunecau de-a latul dintr-o parte în alta; călătoria se sfârşeşte totuşi cu bine. Abia ajuns, aflu că azi-dimineaţă, în plină sărbătoare de Sântion, a luat foc casa cioflingarei de soră-mea.
--- Acum, spre seară, Tuşchi telefonează din nou: grinzile acoperişului fumegă încă. Ce să spun? nu sunt pompier. Până una-alta vor locui în Cotroceni, la părinţii lui Pierre. Marica tace sugându-şi buzele; apoi coboară cu slujnica în cămară să orânduiască bucatele ce-am adus. Iar eu urc în camera mea urmat de motan.
--- 18 ianuarie. După răceală, mă simt suficient de bine ca să-l primesc, o oră până-n prânz, pe Măciucescu. Facem socotelile de bilanţ; eu privesc, el învârte cifrele dintr-o căsuţă în alta, de pe o coloană pe alta până ameţesc. E şi debilitatea mea de vină, dar şi iuţeala cu care mânuie sumele – contabilitatea e jucăria lui. Concluzia: profitul moşiei se va topi până la Sântilie, în niciun caz nu ne ajunge până la Sâmedru.
--- Febra scade. Cu gândul la socoteli, mă simt capabil de furie – România asta nouă care ne-a nimicit aşteptările! Ne scapă printre degete soarta, stricată iremediabil de întorsătura istoriei. Sufletul meu nu poate accepta atâta mizerie – peste tot mârlăi, gueusaille. Cel puţin nu sunt înclinat spre deznădejde. Je n'ai jamais pensé à me supprimer. De fapt, spiritul meu are capacitatea să ţopăie de colo-colo, ca împins de arc, atunci când e pe punctul de a se înnăbuşi. Când mă sufoc, sar în alt aer; sparg alt balon de oxigen. Construiesc ceva.
--- O las pe Marica doborâtă de digestie şi înaintez în după-amiază notând posibile aranjamente pentru Sionu. Găsesc în Principes de la composition des jardins a baronului Ernouf idei interesante, spaţii înconjurate de tufişuri cu flori mici şi plante aromatice. Îmi dau seama de greşeala făcută pornind la treabă acum trei ani fără un proiect aplicat. Grădina e o construcţie; nu mă gândesc la năzbâtiile lui Marcel Poët, ruinuri, balustrade, instalaţiuni de ape. Nu vreau tuilerii. Vreau să tai în verdeaţa şi sălbăticia domeniului fără a-i nimici frusteţea.
--- Voi mai lucra la asta, voi cerceta cărţi bune; ideile pot fi transpuse apoi în teren, primăvară de primăvară, dar trebuie să-mi clarific mai întâi intenţiile.
--- 12 februarie. Uitasem ce frământată poate fi noaptea la conac. Crengile bătrânului nuc din apropierea cerdacului se freacă una de alta, lătratul câinilor se încrucişează, cele trei cântaturi ale cocoşilor se succed repede. Deodată apar zorii.
--- Mă scol şi văd încă luna traversând subţire, în ultimul pătrar. Până la prânz bat păduricea plantată de bătrânul Sion în coasta grădinii. Mă însoţeşte Costea Bratu, care nu scapă prilejul de a mă spiona ori de câte ori vin aici. Îl privesc pieziş când întind ruleta, când pun semnele. Descurcăreţ acest parvenit sadea, fără principii, din specia Take Ionescu. Mă acompaniază fără nicio obligaţie, răbdător cu timpul lui de parcă ar mai avea înainte o mie de ani. Aşa era şi când am preluat eu Sionul. Nu-mi poartă ranchiună pentru că l-am dat deoparte, aşteaptă să mă plictisesc, să plec, să pier.
--- Mă apuc, spre seară, să fac fel şi fel de schiţe cu noile idei. Trebuie să cad pe şmecheria lui Le Nôtre: grădina să pară mai mare decât este în realitate. Numai că el folosea terase, palisade, arcade, buligrine, alte şi alte artificii la care eu nu mă încumet. Ceva din mine e prea lipit de sălbăticie sau franţuzii ăştia depăşesc, ca de obicei, măsura?
--- 1 martie, începe luna Bunei Vestiri. În dimineaţa asta mă simt horticultor, ideile ce-mi vin au ceva de vegetaţie în ele: încolţesc, se ramifică în mintea mea, încheagă structura grădinii Sionu. Renunţ să gândesc într-un anume stil, elimin din proiect tot ce simt corp străin. Construiesc cu regulile mele, neacademice.
--- Care dintre scriitori mai are ambiţii de grădinar? Parcă Jünger. Dar el, ca neamţ, a mers până acolo încât a inventat propriul compost: patru părţi pământ, două părţi frunziş, două părţi bălegar, o parte cenuşă, o parte sânge de porc – compostul Jünger.
--- La micul dejun Marica îmi aminteşte că expiră anii pentru care e arendat terenul de vânătoare al moşiei. Ştiu prea bine, aştept de mult scadenţa asta pentru a înzeci perimetrul grădinii. Primul pas: nu reînnoiesc aranjamentul, iau posesia înapoi. Pasul al doilea: conving pe Florica să facem schimb de pământuri, îi dau câteva pogoane de porumbişte pentru jumătatea ei de mărăcinişuri. Pasul al treilea: amenajez un fel de vale persană în partea aceea a grădinii, pour sauver mon âme.
--- Va trebui să grăbesc punerea în operă, voi merge cât de curând la conac. Azi se aprind focuri mari acolo, e Mărţişor, ţăranii afumă iarna.
--- După aţipeala de amiază, mă scol cu o anume viziune a domeniului în cap. O viziune aiuritoare, pusă la punct în somn: niciun fir de gazon în parterre, doar câmpuri de rozmarin şi măghiran, câmpuri de salvie, de busuioc şi de mentă; pe deluşoare rodii, portocali, magnolii – coroane suspendate peste broderii de verbină. Iar în faţa conacului, în hârdaie, sute şi sute de boscheţi aşteptând să fie ferchezuiţi pentru a intra cum se cade în senioria mea.
--- Concepţia mă scârbeşte – proiectul are un viciu de fond sau în afara Sionului sunt alt om? Decid să las acolo mai multă iarbă, mai multă copăcime neaoşe. Visez o grădină cât se poate de reală, nu plăsmuirea neruşinată pe care o face Homer jardineriei lui Alcinoe.
--- 14 martie. Când se mai înmoaie vremea, încerc să citesc gazetele luate pentru drum: revoluţie în Grecia, Venizelos declanşează război civil; frământări şi în Ungaria, Horthy se desparte de Bethlen; iar conu Costică Argetoianu la şaizeci şi patru de ani se vrea prim-ministru – în fond Titu Liviu avea şaptezeci şi trei când l-a pus Karl în fruntea guvernului.
--- Ajung puţin după ora prânzului; nefiind aşteptat, dejun rece din coş. Trebăluind cu una-alta, sparg din greşeală termometrul atârnat pe unul din stâlpii cerdacului. La 6, când soarele apune, flamura e deja sus, fâlfâie într-o înserare cu cer senin. Văd clar, fără binoclu, câteva stele din Balanţă şi Porcar.
--- Focul se aprinde greu; îmi pregătesc o carafă cu vin fiert.
--- 15 martie. Soarele se face văzut târziu, spre 9, mic, alburiu. Inerţie a nopţii, mintea mi-e şchioapă; privesc dincolo de verandă şi las gândul să se întrupeze încet-încet, curăţit de nimicniciile oraşului. Voi fi izbăvit de ele aici, în rusticitatea Sionului – pe care l-aş vrea domeniul meu seniorial. Sunt gata să încerc această aventură. Era esenţial să încep ceva nou; cel puţin aşa simt.
--- La spălatul pe faţă mă privesc în oglindă şi văd acolo un chip suprapus: jeune et vieux. Mi se întâmplă adesea. Pornesc cu mâinile la spate într-o amănunţită cercetare a împrejurimilor, amânând intrarea în perimetrul grădinii.
--- Zi nu prea plăcută – prin noroaie, grăbită transplantare a diversului arboret adus de la Domenii. Oamenii lui Chiroiu au dat în brânci să isprăvim. Destul de târziu părăsesc Sionu în brişca lui Mitrică. Drum chinuitor; când intru pe Robert de Flers sunt complet dărâmat.
--- Nici acum nu mă simt refăcut. La micul dejun cobor îmbrăcat anapoda, la chestionările Marichii răspund anapoda. Trebuie să-mi alung brambureala. Parcă mă târăşte cineva de colo-colo ca pe un manechin.
--- 7 aprilie. Scăpat de grija întreţinerii focului în cămin, dorm bine. Soarele răsărit de-o oră mă găseşte în formă. Scot din montură termometrul spart data trecută şi instalez pe cel nou de la Bröhm. Apoi trec la rezolvarea afacerilor presante, în primul rând arvunesc oameni pentru grădină şi dau în dijmă ultimele pogoane ţăranilor din Fundulea, care mai seamănă încă ovăz şi grâu de primăvară.
--- La întoarcere văd pivniţa cu uşile date în lături – vinul e tras ultima oară de pe drojdii, deja e limpede şi plin de gust. Am băut destul aseară, nu-mi plesneşte capul după el. S-au plantat şi ultimii puieţi aduşi din gară; printre ei zeci de taxodium, plopi, scoruşi, oţetari, mulţi snopuşori de hibiscus. Cercetez cum au respectat cei doi săditori planul meu. Iau pe rând şi arbuştii puşi în februarie-martie; par a se fi prins.
--- Azi am în agendă şi a XXI-a aniversare a conferirii ordinului Sfânta Ana prin ucaz imperial. Onorurile îmi rămân aproape de suflet. Sunt gata să dau bicisnica mea libertate în schimbul lor. Zburzi mai uşor cu povara unei mari cinstiri pe umeri, decât cu băşica libertăţii goale în cârcă. Dar unde sunt acum onorurile adevărate, cu tradiţie? Şi gloriile adevărate – nu văd nicio celebritate binemeritată în România de azi. În schimb mulţi vor să escaladeze valoarea naşterii lor, să treacă bariera minţii lor, să schimbe ţarcul. Libertatea e o răzmeriţă inutilă şi de prost gust.
--- Mă reculeg după un prea frumos crepuscul. Luna urcă în ultimul pătrar; razele ei fac să sclipească pe pieptul meu rozeta Sfintei Ana. Ca întotdeauna la aniversări, sunt în ţinută de gală; atât cât îmi permite garderoba de aici. Respect data de 7 aprilie; cum aş putea altfel? în urmă cu douăzeci şi unu de ani, când ţarul Nicolae semna la Petersburg decretul de decernare a marilor sale decoraţii, alături de ilustre nume se afla pe hârtie şi al meu – Mateiu Caragiale, roumain, directeur de cabinet ministériel. Ce zi mirabilă.
--- 9 aprilie. Ieri, drum întors; iarăşi pământ desfundat, scosul briştii din hârtoape, sudălmile lui Mitrică, chinul peregrinării prin sălbăticie. După ce hornul conacului dispare sub orizont, mai e cale lungă, peste-o câmpie mustind la orice apăsare de roată, până se zăreşte mahalaua Pantelimonului.
--- Ajung descompus; nu pot decât să-mi petrec restul după-amiezii cu motanul meu – indisposition, vague de chaleur. Starea de boală se confirmă acum dimineaţă: fac temperatură, am dureri la înghiţit. J'ai été réduit à l'immobilité et à l'inaction.
--- Un singur apel la telefon toată ziua, al lui Cezar – în lipsa mea au fost alegeri la SSR; îmi reproşează că nu ne-am văzut de trei săptămâni, că nu particip la marile lor manoeuvres. Observ o tendinţă la el, aceea de a-şi aservi prietenii, cunoscuţii. E permanent dispus să ia pe cineva în stăpânire, să-l ţină în lanţuri. Şi când nu reuşeşte pe deplin, îşi face pofta cu personajele pe care le compune; am impresia că scrie numai pentru asta, pentru a înrobi măcar figurile închipuirii lui. M-a obosit.
--- 15 aprilie. Din nou la Sionu. Ca să scap de cicălelile Marichii, după ce-mi înalţ flamura, fac un drum la kir Gheorghe. Mă uit la grec cum socoteşte şi gândesc că e şi el un fel de constructor. Profitul e cărămida lui. Zideşte zi şi noapte, ridică odăi peste odăi, adică umblă pe abac şi înmulţeşte – profit lângă profit, profit peste profit.
--- M-aduce el înapoi la conac. De-o parte şi alta a drumului, pâlcuri târzii de violete. Sunt pus la curent cu ultimele desfăşurări din politica locală; au fost alegeri pentru un deputat de Ilfov: guţiştii s-au luptat cu vaidiştii şi cu gogiştii – guvernul cât pe ce să piardă cu 26 de mii faţă de 28 de mii. Când ajungem, îi dă plocon Marichii o cegă de trei ocale.
--- Peştele e împachetat în gazete vechi. Desfac, înveliş după înveliş, un număr din Vremea. Dau într-o pagină peste tinerelul care-l însoţea pe Sebastian miercuri; zgândăreşte Bucureştiul cu deocheate poveşti indieneşti. Se înnebunesc damele după fachirismele lui amoroase. A înţeles repede cum devii cunoscut: când toţi fac iniţieri la Paris, trebuie să te duci la Calcutta. Scutur câţiva solzi de pe ziar şi îi aflu crezul de literat: nu se alege nimic dintr-o carte onestă, zice, trăieşte şi ea nişte ani, apoi sombrează în biblioteci; asta fiindcă adevărurile se învechesc repede; ce trebuie făcut ca să rezişti? să scrii o carte strâmbă, doldora de subiectivismele tale – aşa ceva poate să intereseze.
--- Reţeta nu e deci cartea onorabilă; o carte supravieţuieşte nu prin cinste, ci prin mistificare! În consecinţă, hindusul Eliade s-a pus pe mistică. Peştele era plin de icre.
--- 3 mai. În sfârşit, la moşie. Pe drumul din sat văd pomi împodobiţi cu fire de lână colorată, cum e obiceiul de florar. Ajuns la conac mă izbeşte din nou mizeria instalaţiei; refacerea water-closetului ar trebui să fie o prioritate, dar Florica, tot mai indiferentă, nu dă nimic pentru partea ei. Lasă întreţinerea în grija mea, convinsă că lucrurile puteau rămâne ca pe vremea bătrânului Sion, când vechil era Costea Bratu.
--- Îl întâlnesc pe acesta în capul aleii de salcâmi, spilcuit, cu caraghioasele şuviţe de păr trase peste chelie. Il est un peu parti. Mă ajută rânjind să înalţ flamura împrospătată cu mătăsurile aduse de la Sibiu – verdele e splendid, auriul cât se poate de potrivit. Scap curând de vechil, de mirosul lui, pornesc spre şantierul grădinii.
--- Repede mă lepăd acolo şi de aiurelile citadine; înainte de a pleca încoace, ascultasem la Radio gargariselile lui Guţă în problema naţională. Vorbe pentru prostime – seci, ridicole: credinţă, onoare, sacrificiu. Şi celelalte aşijderea o sută de neruşinate invenţii lexicale; rosteşte-le tare într-o lume de copaci şi le vei afla goliciunea.
--- Cu privirea cuprind de sus o parte din grădina mea. Coroanele pomilor se topesc una în alta, dar tulpinile date cu var jalonează modificările de ansamblu. Relieful e însă prea blând, trebuie mai decis lucrat. Contele Hoditz a dispus de bună seamă, din capul locului, de văgăuni şi pârâiaşe, de inventarul naturii brute, pe care doar a fasonat-o. Eu trebuie să construiesc totul pe gol, de la râpe la apeduct. Vor trece ani până când voi putea decupa luminişuri florale în umbra care germinează acolo jos.
--- 16 mai. Ajuns pe-nserat la Sionu, stau sub mirosul salcâmilor ce dau în floare. Din capătul aleii până la uşa sculptată de sub pridvor, parfumul vălurit anunţă nopţi de vară. Deşi târziu şi abia lună nouă, izbutesc pe bâjbâite să ridic flamura deasupra acoperişului. Culorile nu se văd, dar pânza unduie majestuos în mărime dublă faţă de cea anterioară; are acum 120 pe 80.