însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul
fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

Jurnal de senior (continuare)

--- 17 mai. Dejun cu kir Gheorghe. Pentru unul ca el, valoarea naturii este valoarea ei de întrebuinţare. Cu cât un pom fructifică mai mult, un arbore dă lemn mai bun, cu atât e mai drag sufletului său. Grădina? un moft, lăsând deoparte cheltuiala.
--- Grecul nu se extaziază înaintea peisajului din faţa conacului meu – a aşeza pietroaie în iarbă, a potrivi frunzişul copacilor, a scobi poiene în tufăriş i se pare un abuz. Chiar o formă de nebunie. Să-i vorbesc de estetici contemplative? Abia asta ar fi un abuz, o nebunie. Înţelege să speculeze recolte de grâu şi porumb, dar să ia în antrepriză fantezii pe seama naturii, nu. Ridicol!
--- 4 iunie. Plec imediat după dejun, cocoţat în cabrioleta lui Mitrică; a cărat prospături de la Bărcăneşti pentru Gogu Ionescu, mă duce pe mine la întoarcere. Vreme în continuare senină, după amiază plăcută, dar vorbăria lui agasează mult; îmi vine să mă dau jos, să merg singur de-a lungul drumului până la Fundulea.
--- Ajung obosit; hotărăsc mai întâi un ceas de linişte în fostul dormitor al bătrânului. Mobila apăsătoare, din nuc înnegrit, mă scoate curând în cerdac. Abia spre seară ridic flamura; observ că verdele ei diferă de acela al frunzişurilor din jurul conacului, e mai plin, mai viu. Nici galbenul nu se compară cu cel al lunii, sclipeşte sobru, reflectând mătăsos lumina.
--- 5 iunie. Dimineaţa fac o cercetare în vechea grădină a Sionilor din partea Florichii, lăsată în paragină; cresc acolo în voia lor de toate, amestecate: glădiţe şi măcieşi, sălcii şi platani, specii de costişă şi specii de baltă. Natură imbecilă. Sunt nerăbdător să-mi extind şi aici intervenţia, să aşez un sistem; am până la detaliu un plan de tăieri şi transplantări.
--- Mi-amintesc oful lui Hoditz: Dumnezeu nu e bun grădinar. Perfect adevărat – Cel-de-Sus reuşeşte ici-colo câte un locşor amuzant, dar nu e capabil să pună coerenţă în peisaj, armonie. Numai frusteţe şi repetiţie îngâmfată. Din punctul meu de vedere, il se roule les pouces.
--- În restul zilei, destulă plictiseală prin acareturi; ore murdare în bălegarul răzoarelor şi găinaţul ogrăzii de păsări. Nu merită să consemnez.
--- Soarele apune imediat după 9. Abia acum intru în plantaţia de puieţi, îmbogăţită mult cu pete de întuneric. Grădina mi se pare un fund de sac în care orbecăi precum o cârtiţă; sub lumina lunii pline mă simt cea mai caraghioasă vietate din împrejurimi.
--- 6 iunie. Soarele răsare la 5,30. Mă trezeşte vrăbietul ce şi-a făcut hotel de noapte într-unul din salcâmii aleii. Plec întâi la câmp; azi începe cositul trifoiului şi lucernei. Îl aflu în sfârşit pe Chiroiu şi-i cer să-mi găsească o mână de ţărani pe care să-i instruiesc pentru lucrul în grădină. Altfel nu progresez luna asta. Dar nu pot încheia o înţelegere imediată cu el, tânjeşte să facă un drum la Văleni, la Mecca românismului. Ce să cauţi dumneata acolo? îl chestionez. Să-l văd pe domnul Iorga, zice, pe apostolul nostru.
--- Mă întreb care e reţeta de succes a idolilor prostimii. Gura mare desigur, dar şi aflarea în treabă, tupeul de a face de toate. În cazul nostru, nu e de ajuns să stâlceşti o întreagă istorie, să dai pilde în politică, te împăunezi şi cu cele mai mizerabile scrieri de teatru ale neamului. Şi devii apostol.
--- De la cinci după-amiază cercetez desişurile păduricii din margine. Ştiu că mă apuc de un lucru cu desfăşurări imprevizibile; asta nu mă deranjează, e bine să ai în faţă un adversar vivace. Grădina însăşi, odată închegată, va fi un ciclu năbădăios pe care-l iei mereu de la capăt. Cu vigilenţă sporită, fiindcă perfidia verdeţii e inimaginabilă.
--- Mă văd lucrând într-o grădină matură, defrişând, canalizând exploziile noilor primăveri, menţinând teritoriul în canonul meu: nici lipsa de artă a peisajului natural, nici arta grotescă a topiarilor.
--- 7 iulie. Duminică. Încep să lenevesc din zori; mă trezesc atins zdravăn de tânjală. Fac odată mai mult cunoştinţă cu firea mea capricioasă; sunt sclav al umorilor ei precum al deranjamentelor fiziologice. În plus, sufăr de complexul lumii de-afară; trag după mine la ţară toată cronica oraşului, aşa încât nu-mi pot lua cu adevărat zborul.
--- Totuşi, frumos vis azi-noapte. Mă plimbam pe domeniul meu din moşi-strămoşi; cât lipsisem, marele maestru Hoditz îmi urmase cu stricteţe instrucţiunile şi isprăvise treaba; şapte leghe pe şapte, cât măsurasem cu bastonul meu gradat, terenul era acoperit cu aranjamente peisagere. Subtile combinaţii vegetale năpădeau stâncărişuri crestate de şuvoaie limpezi, cum văzusem prin fereastra vagonului în Trieste, încâlceli sălbatice de verbină urcau pe arbori bine proporţionaţi, oaze de gust rafinat, iazuri cu exotice ierburi, podeţe de lemn şi lespezi de piatră mobilau întreg domeniul, străbătut şi de un ingenios apeduct.
--- Ziua se desfăşoară însă în notă proastă; dejunez cu cele două cocoane – Marica e distantă, reprobatoare, Florica răutăcioasă, agresivă. În menu, iepure colăcit; un exemplar prins ţigăneşte, cu laţul, prin mărăcinişurile de la Fundulea. În timp ce desfac fibra vineţie, gândesc: asta am ajuns să mănânc, mortăciuni cât pisica, eu, urmaşul Karabetzilor ce puşcau căpriori magnifici pe neîntinatul lor teren de vânătoare. Renunţ la desert, îmi beau cafeaua în cerdac; simt că mă sufoc, am şi o amăreală, un venin pe limbă.
--- Nu pot sta prea mult afară, vipia e în toi; Panteliile pârjolesc locul înaintea aprigului Sântilie, ce vine peste o săptămână. Mă retrag în cameră, cercetez Universul: Goga formează Partidul Naţional Creştin cu profesorul Cuza; va trebui să-l caut. Regele e la Sinaia cu Paul al Jugoslaviei, cu Duduia şi micul Mihai; stau ce stau în sala de film a Peleşului, apoi ies la politică pe terasă asistaţi de Titulescu. Parcă-l văd pe maimuţoiul genevez aşteptând sfârşitul proiecţiei, băgat în frac, strângându-şi degetele gălbejite pe balustradă, aruncându-şi ochii leşinaţi în vale; căutând să prindă orice adiere – pour être du bois dont on fait les flûtes.
--- 18 august. Duminică. Ieri Mitrică bate cu biciul în poartă abia după 5. Cu greu îndur călătoria în cabrioleta lui, pe o căldură înăbuşitoare. Şi tontul sporovăie întruna; je souffre comme un damné.
--- Ce memorie au aceşti oameni de nimic, memorie inutilă – mulţime de nume şi gesturi plutesc în golul minţii lor ca paiele într-o supă chioară. Vizitiul mă năpădeşte trei ceasuri cu poveştile lui fade, nescutindu-mă de amănunte, scormonind după numele complet al naşului care l-a năşit, al dascălului care l-a dăscălit sau al hoţului care i-a furat cândva calul: îl chema Florea Teodorescu, spune Mitrică, a rămas beteag în război, era văr cu alde Chiroiu, noră-sa are casa aia galbenă de pe uliţa morii, e borţoasă a cincea oară.
--- Măcar oameni ca el îţi toarnă în cap propriile întâmplări – şi mă gândesc că fac asta din teama de a nu fi îngropaţi odată cu ele. Vor să le lase deasupra, să le supravieţuiască asemeni unor ctitorii. Şi oricum, sunt întâmplările lor adevărate. Dar cele ce-ţi îndrugă scriitorul? Scorneli, peripeţii îmbrobodite, furăciuni de la unul şi altul. Câte nume într-o carte, atâtea falsuri. Ignobilă ocupaţie.
--- Ajuns în amurg, înalţ flamura şi încep prin a mă odihni de cină. Dès demain je laisserai courir. Fără fandacsiile Marichii, fără tensiune; am luat totuşi sfingomanometrul cu mine.
--- 19 august. Ieri m-am culcat târziu; mare parte din noapte, pe răcoare, am privit cerul: Steaua Ciobanului sta agăţată în vârful unuia din salcâmi, iar toată partea de vest, cât vedeam pe sub streaşină, era bătută de Calea Rătăciţilor. Sclipeau, de o parte şi alta a lunii pline, Hercule şi Pegasus.
--- Patru ore de promenadă călcând bălăriile pământului. Prânz barbar în tipsii de lut. Siestă inconfortabilă. Ce departe sunt de armoniile Triestului!
--- 26 august. Aş avea multe de consemnat aici, toate de-ale gospodăriei. Slavă Domnului, înţeleg că însemnările nu rezolvă nimic. Iată, indiferent de notările mele, fasolea e bătută boabe pentru iarnă, castraveţii sunt în butii la murat, mierea în borcane, livada aproape culeasă, cioporul de gâşte vândut. Am ajuns să-l invidiez pe Costea Bratu pentru talentele lui de vătaf, dar mai ales pentru uşurinţa de a organiza muncile şi de a trata cu ţăranii.
--- Individul e însă un ignorant fericit. Ca mulţi alţii; mă gândesc ce bun preţios e necunoaşterea, nesocotirea a tot ce-ţi poate aduce bătăi de cap. Minunata ignoranţă – în copilărie o avem în mâini, dar tot felul de şcoliţi ne îndeamnă să facem minge din ea, s-o luăm la tăbăcit. Şi o batem cu piciorul până se pierde de tot în bălăriile maidanului, până ne deşteptăm mintea.
--- Nu că aş fi vrut să rămân idiot, dar ce insolentă ar fi fost, sub scutul meu heraldic, deviza: Sunt fericit fiindcă nu ştiu! Din păcate ştiu câte ceva. Şi-n loc să cutreier inocent bălăriile după mingea aia pierdută, îmi fac grădină de meditaţie – mă condamn singur. Şi nu e cale de întoarcere.
--- Vin de afară, unde am văzut un superb fluture cu aripi ca vitraliile de catedrală. Sta pe un ciot, încheindu-şi cele câteva zile de viaţă. Resimt încă o briză din melancolia în care m-a aruncat contemplarea lui – atâta trudă pentru aşa firav destin! Un destin care şi-a agitat aripile de la început până la sfârşit în grădina mea.
--- 13 septembrie. Acum opt ore, puţin după dejun, o biciuşcă bate în poartă la început de siestă; eram însă pregătiţi de călătorie. Drumul e un supliciu pentru Marica – suportă greu zdruncinăturile trăsuricii, vântul, praful, mirosul dosului de cal şi mirosul lui Mitrică.
--- Ajungem cu chiu cu vai la moşie. Cocoana se întinde imediat între pernele divanului şi geme; speriată, babuşca îi aduce apă şi dulceaţă de trandafiri. Eu cobor; curtea conacului e pustie, până şi vrăbiile ce se strâng seara în robinierul din capul aleii sunt încă pe câmp. Ridic flamura la 7,30, când apune soarele.
--- Notez astea în cerdac, la lăsarea deplină a nopţii. Marica abia de atinge bucatele cinei şi se retrage în vechiul dormitor al Sionilor. Rămas singur, mă dedau viciului ceresc al cercetării cu binoclul; foarte vizibile, parcă în tandem, Andromeda şi Capricornul. Les Poissons la patru coţi deasupra salcâmilor, Pegasus la cinci. Luna apare şi ea, subţire, foarte jos, în ultimul pătrar.
--- 15 septembrie. Duminică. Fiindcă Marica e aici, Sionu mi se pare străin, un loc în care n-ar fi trebuit să investesc visul meu de constructor. Conacul e unul oarecare, pereţii se întretaie strâmb, camerele sunt bicisnice, salonul miroase a mucegai. Nimic nu are stil, nici măcar acoperişul.
--- O primă parte a zilei petrecută în noua plantaţie; şi dincolo de ea, în săpătura şantierului. Mă întorc la omleta cu hribi şi bureţi pe care Marica o consideră prânz. Când ne pregătim de siestă, auzim vocea lui Costea Bratu – a adus-o cu trăsura pe Florica de la Bucureşti. O întâmpinăm; drumul pietros a transformat-o pe ţanţoşa cocoană de salon într-o amărâtă bătrânică. Vine înăuntru cu paşi tremurători, acuză ameţeli. Sper să nu mai apară până la cină. Îi recomand fiertură de coada şoricelului, ca leac pentru buimăceală.
--- 16 septembrie. Serile mele astronomice sunt complet compromise; cocoanele au insomnii din cauza căldurii şi zac până târziu în cerdac, luându-mi cheful de a privi stelele prin binoclu.
--- Plec devreme cu Chiroiu pe traseul apeductului – în câteva locuri s-au ivit probleme inginereşti. Cât de mult diferă peisajul ialomiţean de cel văzut când traversezi Triestul! În loc de terase acoperite cu chiparoşi, mirişti dezolante. În plus, clanul bulibaşei Silidor s-a răspândit mult încoace. Ţigănci jegoase şi puradei ne asaltează de-a lungul drumului.
--- 26 septembrie. Trag de oamenii pe care-i am, îi mut de la una la alta până nu se coace porumbul şi nu pleacă toţi la cules. Le dau pastramă de berbec, must abia scos, îi plătesc domneşte. Sper să nu am şi aici dezertări în masă, cum se întâmplă din când în când la operaţiunea măluirii apeductului.
--- Important e că n-am descurajat, am trecut peste amăreală şi iată merg înainte, urmez planul – însemn ultimii pomi de tăiat şi pun să se facă gropi pentru alţi puieţi din speciile Jardineriei, amplasaţi după înălţimea şi rapiditatea de creştere, după forma coroanei, şi data înfloririi. Parcă lucrez cu ingredientele unei cărţi, parcă sunt în culisele unui roman, dozez apariţia şi discursul personajelor.
--- Grădina Sionu nu se va lăbărţa în pompă, va fi retrasă, bine conturată, stilată; va copia fiinţa mea. Întreaga proprietate, inclusiv conacul, va purta marca personalităţii mele. Îmi place să trudesc la construcţia senioriei, simt că până şi aici, în pustietăţi, am acel scop pentru care ziua trece cu rost. Cândva, peste douăzeci de ani, domeniul va avea înfăţişarea firească, iar eu împlinirile ducelui de la Trémoïlle.
--- 21 octombrie. Constat că nu duc defel o viaţă rătăcitoare. Drumurile la moşie acoperă pentru mine toată pornirea omului de a peregrina. N-am mai văzut de douăzeci de ani Berlinul, n-am revenit la Trieste, n-am călcat Parisul. Mă disloc anevoie. Îmi las greu comodităţile. Iar câteodată plecarea e silnică, programată de nevoi, ca azi.
--- Urc în cabrioleta lui Mitrică la 4 dans l'après-midi şi cad într-o stare de prostraţie. Aproape trei ore prin nămol. Ajung la Sionu când apune soarele, puţin înainte de 7 seara. Sunt nevoit să-mi înfăşor gâtul, cât mai stau pe afară, din cauza unui vânt rece care bate dinspre Dunăre. Pânza flamurii se zbate spectaculos în vârful prăjinii.
--- 22 octombrie. Soarele răsare la 7,20; mic dejun devansat, apoi intru pe şantier. Porţiuni din vechea pădurice sunt tolerate anapoda, ba lângă un deluriş, ba lângă un şir de văioage prost înierbate. Mă apasă lipsa de mijloace pentru a grăbi lucrurile. Sunt inferior la capitolul ăsta castelanului Hoditz, dar îmi promit să nu cedez, să am răbdare şi să rezolv problema. La scara la care lucrez, ar fi ridicol să nu reuşesc. Va veni vremea când peisajul Sionului va fi gata, de la prima la ultima filă; vremea când se va înfăţişa ca un produs al minţii mele, de astă dată din celuloză vie, nu din hârtie moartă.
--- Părăsesc grădina cu sentimentul că-mi las de izbelişte jucăria, nevoit a intra în blestematul rol de om serios. Ceva mă obligă la asta, ceva mă sileşte la compromis. Când voi putea acţiona ca adevărat senior, nepăsător la părerile celorlalţi?
--- 26 octombrie. Sfântul Dumitru. Azi se-ncuie vara, frunza pică de zor, nimic nu creşte mai departe. Doar bătrânul saschiu din spatele cuhniei înfloreşte iar! E un rebel dovedit, a mai făcut asta, regret că nu pot să-l strămut cinci sute de paşi mai încolo, în avantpostul grădinii. De reţinut ideea: să ai undeva un răzvrătit, un nesupus anotimpurilor, un scârbit nonşalant de tiparul naturii.
--- Trimit Marichii printr-un căruţaş ceapă uscată, fasole, mere şi borcane cu murături. La întoarcere sper să-mi aducă ce-am cerut: un kilogram de orez, măsline, zahăr, ulei bun, cafea şi zece litri de gaz.
--- Privesc de pe trepte în razul pământului – mi-aş dori, pornind de sub cerdac, un parterre mare, cinci sute de metri înierbaţi de-a lungul cărora să lepăd la plecarea în promenadă toate frământările. Iar la întoarcere, să las acolo alaiul meditaţiei mele. Pe care să-l regăsesc dimineaţa, harem de gheişe aburoase, plutind deasupra pajiştii.
--- 30 octombrie. Mâine sper să se bată tot ce s-a dijmuit. Poimâine nădăjduiesc să închei transportatul. Cu ultima căruţă merg la grec să-mi iau banii conform tocmelii, 15.000 de lei vagonul, deşi aud că la Urziceni s-a ajuns la 18.000, minus cărăuşia.
--- Vremea s-a răcit definitiv, nu mai pot întârzia. Îmi rămân cocenii nevânduţi, deşi i-am oferit cu 150. Mai am pe cap şi paiele din vară, pentru care nu găsesc amatori serioşi, vin numai speculanţi neruşinaţi care vor să ia pe degeaba.
--- Soarele apune la 5, noaptea are deja paisprezece ore. Pe cerul limpede, la patru coţi deasupra salcâmilor, Dragonul îngheaţă verde-argintiu; Berbecul şi Casiopeea se duc sub orizont.
--- 18 decembrie. Fac probabil ultimul drum anul ăsta la Sionu. Refuz călătoria în Hupmobilul piţigăiatului Costescu, pe cale de a deveni ţuţăr guţist pentru a înşfăca iar prefectura.
--- Ies din Bucureşti cu cabrioleta pe vreme bună, 10°C, dar curând constat că era de preferat un îngheţ. Pământul e desfundat, roţile se îngroapă în noroi, câteodată până la osii. Mitrică foloseşte un par solid pentru a le scoate din gropi. Printre zdruncinături abia desluşesc câte ceva în gazetele luate cu mine; subiectul la modă: ce fac oamenii noştri mari de Crăciun – Conu Costică îşi invită prietenii la Breasta, Brătienii la Florica, Goga la Ciucea; Iorga e deja la Văleni, Vaida la Bobâlna, Auşnit la Găvojdia. Drumul e lung; conacul mi se pare la capătul lumii, izolat în sălbăticie.
--- Ajung la vremea prânzului, sub un cer devenit dintr-odată duşmănos. Şalele mele rupte de hârtoape au nevoie de jumătate de ceas pentru a-şi reveni, abia apoi înalţ flamura. Şi iar mă prăbuşesc în fotoliul tras la fumegătura căminului. De ce nu am renunţat a bate iarna calea moşiei? Pentru a nu otrăvi mai mult atmosfera, pentru a-i împlini Marichii pofta de-a avea destule merinde între Ajun şi Bobotează.
--- Până una-alta nu găsesc puterea de a deschide beciul şi cămările; nu mă încumet a stropşi noroiul până la ele, cu toate punţile de frunze moarte întinse în bătătură. Am o panoramă rea din cerdac – dezolanta hibernare a copacilor a transformat domeniul într-o rarişte deschisă tuturor vânturilor şi privirilor; iar hardughia cocoanelor tronează în mijloc comme une loque. Rămân în casă; termometrul de stâlp arată abia câteva liniuţe peste zero.
--- 19 decembrie. Soarele răsare mic, alburiu. Inerţie a nopţii, simt că plutesc într-un exterior nepământean. Privesc orb dincolo de verandă până când izbutesc să-mi aduc picioarele pe solul fundulean. Spălatul ochilor cu apă rece contribuie la dezmeticire.
--- Pornesc cu mâinile la spate într-o sumară inspecţie până în zona puieţilor, înfăşuraţi acum cu paie, pentru a nu îngheţa. De acolo privesc înapoi: conacul în iarnă, cu zăpada spulberată, nu e câtuşi de puţin falnic. Puţinătatea zidurilor şi arhitectura fără nicio pretenţie nu fac ansamblu nobil cu flamura Karabetzilor din vârful acoperişului. Culorile mele ar fi arătat mai mândre peste o construcţie cu măcar trei caturi.
--- Pe drum întors meditez la renghiul pe care mi l-a jucat soarta. De ce unii au ales bine, iar eu nu? Singura opţiune fericită e facerea banului; l'affaire. Numai aşa poţi triumfa asupra neghiobilor. Dar sunt deja la vârsta când e inutil să descoperi bune judecăţi, să fii ucenicul lor; nu mai ai timp pentru a deveni meşter, oricât de infailibil ţi-ar fi îndreptarul. Mori cu el în braţe. Aera nova – o amăgire ca atâtea altele, din moment ce gândul meu pare îndreptat mai mult spre o nouă scriere, decât spre o adevărată afacere.
--- Voi pleca tot pe tălpici din Fundulea, fulguiala e aşezată acum de două-trei palme. Coşurile cu bunătăţi pentru cocoane sunt pe trepte, flamura coborâtă. Până vine Mitrică, mă voi aşeza în faţa blazonului meu cel mare, care stăpâneşte acum peretele vis-à-vis de uşa intrării. Nu te poţi sătura privindu-l: compoziţie cu înţelesuri fine, semne disimulate cu mare artă. După zeci de ani petrecuţi în materia heraldicii, sunt un adevărat maestru.

(fragment apărut în Viaţa românească, nr. 3-4/2008)