În ce măsură credeți că Mateiu Caragiale este un model pentru intelectualii de astăzi? Ce are diferit față de idealul actual de om inteligent, creativ, cult?

Pentru mine, Mateiu Caragiale, ca literat, este evident un model, din moment ce am insistat cu două cărți asupra lui. Și vă previn că interviul acesta nu-mi este luat atât mie, cât spiritului său. Mult aș fi dorit să-l chestionez chiar eu pe autorul «Crailor de Curtea Veche». Fiindcă Mateiu nu a fost un om și un scriitor obișnuit. După cum se știe, sub masca dandy-ului, acest veritabil dezrădăcinat și-a scris literatura, dar, mai ales, și-a țesut stilul de existență. Scopul vieții lui a fost acela de a-și arăta ființa – concepută de el însuși. O ființă extraordinară.
Când eu am intrat în lumea artistică a Bucureștiului, se răriseră mult nobilii scriitori de cafenea, se înstăpâniseră literatorii de crâșmă. Pentru mulți din aceștia buna-cuviință, eleganța erau de-a dreptul insolențe. Nimic din farmecul anturajului matein printre condeierii care afumau localul Casei Scriitorilor din Calea Victoriei, inși cu aer frust, vorbind și purtându-se dubios de uzual. Am mai prins totuși câteva umbre, ultimii „interbelici”, care încercau să-și consume înțelept restul de viață. Cam puțin intelectuali de această speță observ astăzi, oameni inteligenți, creativi, culți, cum spuneți. Aproape de ideal. Dar sunt câțiva. Înnăbușiți de suficiența și grobianismul celorlalți însă.
Ce avea diferit Mateiu? Lăsând de-o parte decența, manierele, impecabila vestimentație, să zicem doar că el refuza pertractarea, ciorovăiala publică, lingușeala. Era nu bastardul „berarului” I.L. Caragiale, ci chiar urmașul conților transilvăneni pe care-i adoptase.
Și mai văd o diferență: înțelepciunea lui aparte. Înțelepciunea, după Mateiu, este satisfacția pe care ți-o oferi. Iar satisfacția se obține mai ales jucându-te. Sunt jocuri false: amorul în primul rând, plăcerea stomacului, amăgeala lecturii și alte câteva. Sunt apoi jocuri închipuite, literatura de pildă. Și sunt adevăratele jocuri: spița, averea, puterea – Mateiu Caragiale era un om serios, știa să se joace.

Prin ce este legat Mateiu Caragiale de epoca în care a trăit?

Aproape prin nimic – Mateiu tânjea după România dinainte de primul război. Așa cum tânjim noi după România de dinainte de cel de-al doilea. Epoca lui favorită era cea de până la 1918, ba chiar cea de până la 1848. „Fără boieri, fără elită, fără valori ereditare ne înnăbușim într-o țară care-i tâlhărește pe cei mai deosebiți dintre cetățenii săi de singurul lucru cu adevărat prețios: stilul nobil al existenței”, scrie în jurnal.
Ce omenire îi rămăsese în România Mare? Cu ce elite? Și, mai ales, cu ce politicieni – aleși ai vulgului! Trăia vrând-nevrând împreună cu ei, vorbind o limbă de enclavă, în țărișoara de cherestegii și ipistați a tatălui Caragiale: „România asta nouă care mi-a nimicit așteptările! ne scapă printre degete soarta, asfixiată sub mitocănie. E un blestem – politica națională se diluează cu tipi de tot felul, corupți, ignari și fără panaș. Orice învârtit poate conduce nația asta. Boierul român piere.”
În epoca lui deci, autorul «Crailor» considera că își cheltuie degeaba zestrea și agoniseala minții. Era furios, ca și unii dintre noi azi, pe fruntașii politici: „Sufletul meu nu poate accepta atâta mizerie – peste tot mârlăi, gueusaille; mi-aș dori măcar să mor în altă parte... Nu pot avea vorbe bune nici măcar pentru Bucureștiul meu – urbe degradată în vremi degradate.”

Credeți că societatea actuală ar tolera, ar înțelege o personalitate cum este cea a lui Mateiu Caragiale?

Nu, nu cred. Dar nici societatea lui nu l-a prea tolerat. «Craii de Curtea Veche» e o capodoperă. Dar cu ce preț a fost acceptată în panoplia literaturii române? Fiindcă a trebuit plătit un preț, s-a cerut un sacrificiu pentru ca scrierea să nu fie cumva „umbrită”. Prețul a fost tăinuirea a ceea ce numim „reacționarismul” lui Mateiu; dar și ascunderea judecăților lui acide asupra contemporanilor, precum și ignorarea stilului ales de el pentru a viețui, văzut ca un cult inacceptabil al propriului eu. Fața umană a lui Mateiu Caragiale trebuia ascunsă „din dragoste pentru opera acestuia”, dacă nu uitată de-a dreptul ca pedeapsă pentru „ponegrirea” marelui Ion Luca. Perpessicius și Cioculescu au fost criticii care și-au pus în mișcare antipatia față de ultimul Caragiale, cenzurându-i crunt jurnalul, scrisorile și comentându-l, ca om, în chipul cel mai malițios.
Printre altele, morga și dandysmul lui Mateiu par a fi chestiuni stânjenitoare pentru criticul român de ieri și de azi: iată un autor important care aduce în prim-planul preocupărilor sale nu textul, ci „făptura din afară”, un autor pentru care literatura e mijloc, nu scop!
Da, era greu de acceptat un ins ca Mateiu, pentru care distincțiile regale și eleganța – eleganța ca profesie – constituiau atributele esențiale ale existenței. Lucruri neînsemnate ori inutile pentru alții aveau o importanță majoră pentru el, o ființă sui-generis, care făcea din „deșertăciunile” vieții „o artă ce poartă pecete personală, seducătoare ca o lucrare a spiritului”.
Într-adevăr, Mateiu Caragiale este, înainte de toate, o lucrare a spiritului său, reușind înfăptuirea unui ins cu totul special, dificil de acceptat, semeț și integral nonconformist. Tânăr, i-a scandalizat deliberat pe filistinii contemporani, în frunte cu celebrul său tată. Matur, s-a izolat în ținută și trufie, devenind personalitatea cea mai ciudată a Bucureștiului interbelic. A dorit să fie un caz – a reușit, a vrut să scrie o capodoperă – a scris-o. În final valoarea i-a fost recunoscută – valoarea de scriitor, dar înțelegerea personalității lui nu s-a realizat și nu se realizează.

Care au fost motivațiile dvs. de a scrie despre Mateiu Caragiale?

Poate prima dintre motivații a fost uimirea mea în fața constatării că mai toată critica literară, îmbrăcând în superlative opera lui Mateiu, făcea eforturi pentru a diminua statura umană a fiului „natural” al lui Ion Luca. Vocile profesorale simțeau neapărat nevoia de a-i ignora sau ridiculiza proiectul de viață. Și, paradoxal, cu cât scrierile mateine se făceau mai cunoscute publicului, cu atât figura autorului se încețoșa. Așa că m-am decis să conduc interesul cititorilor seduși de textul «Crailor» spre alcătuirea omenească a creatorului lor.
O altă motivație a fost aceea că Mateiu nu a devenit, în chip clar și din capul locului, o „așchie” a lui Ion Luca. În nicio privință. Lucrul de-a dreptul surprinzător.
Dar mai ales mi-a plăcut faptul că a fost un scriitor subiectiv, foarte subiectiv. Mircea Eliade, tânăr, spunea: „rețeta succesului nu e o carte onorabilă; o carte supraviețuiește nu prin cinste, ci prin mistificare”. Și Mateiu simțea asta – e sinistru să fii neapărat „corect”, nesubiectiv, să te aliniezi părerii gloatei, numai pentru a avea aprobarea cât mai multor năuci. Subiectivitatea lui Mateiu, iată, s-a dovedit mai valoroasă decât cumințenia cvasi-generală.
Și, nu în ultimul rând, m-a sedus obsesia lui pentru stil. „Style!”, proclama el, gândindu-se nu atât la scriitură, cât la el însuși, ca ființă. Deși, într-un fel, a riscat să se piardă și ca autor: între a se îmbuiba cu metafore sau a se dedica unei proze încrâncenate, a ales să compună ceva nemaivăzut, aproape în disprețul cititorului comun. Nu s-a gândit nicidecum să dea satisfacție publicului de tiraj mare. Consumatorii de tiraj mare îi păreau detestabili.

(interviu de Ancuța Balan, Revista VIP, nr. 44/2011)