--- CITITORUL E BINE SA ŞTIE — Pentru ca un Edificiu să fie pus în valoare, între el şi cele din jur trebuie creat un spaţiu gol, eliminîndu-se concurenţii la receptarea luminii solare; minimul necesar din acest punct de vedere este un sfert din bolta cerească. Pe de altă parte, cu cît gradul de însorire este mai mare, cu atît acţiunea bactericidă a razelor ultraviolete este mai eficace. Concret: • magazinul „Sora“, vis-a-vis de Gara de Nord, constituie un focar în timpul zilei, construcţia nefiind învăluită cu plante agăţătoare care să se opună supraîncălzirii, îngreunînd astfel buna circulaţie a aerului în zonă; • blocul „Expres“, din imediata apropiere, reduce cu două ore expunerea solară a gării în perioada solstiţiului de iarnă; • mai încolo, clădirea hotelului „Nord“, fiind orientată cu latura lungă pe direcţia est-vest, condamnă faţada gării să primească lumina doar cinci ore la echinocţii; • în continuare, prin eliminarea umbrei sediului C.F.R. se va ajunge la 285 ore de însorire în luna noiembrie, faţă de 65 ore în prezent; • aceeaşi îmbunătăţire se va realiza prin îndepărtarea vechilor construcţii dintre Institutul Politehnic şi restaurantul „Marea Neagră“, al căror front cade aproximativ peste axul heliotermic; • de asemenea, eliberarea străzii Witting, la capătul dinspre gară, este necesară pentru a lăsa cale de acces Băltăreţului, curent răcoros de vară; roza vînturilor mai reclamă şi remodelarea bulevardului I. G. Duca, prin demolări şi supraînălţări ca măsură de protecţie împotriva viscolelor iernii, iar lărgirea Căii Griviţei pe stînga, pînă la podul Grant, şi amputarea arterelor ce dau în Dinicu Golescu, pe dreapta, pînă la podul Basarab, se impun avînd în vedere necesitatea de a lăsa o zonă lată de protecţie contra incendiilor posibile.
--- Întrebare: ce se întîmplă cu zonele astfel eliberate? Răspuns: pînă una alta, ele se înfăţişează ca spaţii verzi — realizate fie din carton stropit cu duco, fie direct pe placa de polistiren care constituie suportul machetei. Pentru a da o vibraţie mai accentuată acestor suprafeţe, se presară în petece pitoresc distribuite rumeguş verde şi arămiu, porţiunile respective fiind în prealabil unse cu nitrolac. Aleile se trasează prin cernerea unui nisip fin peste o dungă de aracet aplicată cu pensula. Cu lufă înfiptă în mici crenguţe se realizează copacii; în loc de crenguţe se pot folosi cu mult succes plante uscate (pătrunjel, cimbru, busuioc) colorate corespunzător, obţinîndu-se astfel o mare varietate de forme arboricole — bradul Românesc de cîmpie se confecţionează din micile perii conice folosite la curăţatul pipelor. Suprafeţele de apă se obţin vopsind terenul cu o nuanţă potrivită de albastru şi acoperindu-l apoi cu o foaie de celuloid transparent. Pe malurile lacului se suflă apoi puţin nisip lipit cu prenadez şi se plantează copăcei din chibrite cu un smoc de vată în capătul superior.
4
--- Scena era imposibilă, trucată fără doar şi poate undeva în străfundul ochilor: doi bărbaţi trăgeau cu putere de Milli. Cînd s-a luminat puţin (dimineaţa pătrundea anevoie prin sticla afumată din bolta machetei 1/5) am observat că Milli era aproape dezbrăcată. Dădea din mîini şi din picioare, luptîndu-se să-şi păstreze pe ea restul vestmintelor dar ghearele celor doi, ghearele unor păsări tenace, agăţau ici-colo cîte o fîşiuţă pe care-o întindeau şi-o deşirau pe zeci de metri în lungul şinelor. Apoi reveneau la atac.
--- Îi auzeam cum gîfîie, presimţind momentul în care Milli va fi complet dezbrăcată. Lucrul acesta era atît de apropiat, încît mi-am văzut piciorul zvîcnind şi pieptul tresăltînd de nerăbdare. Dar ceva (raţiunea? instinctul?) îmi dicta să nu mă precipit.
-- În toiul nopţii, Milli fugise de mine. Fuga o rătăcise prin labirintul biroului Mişcare, unde dăduse de cei doi — mai puţin dispuşi la tandreţe, mai decişi. Acum, fiindcă veniseră zorile, îi desluşeam bine: unul tînăr, agil dar neexperimentat; celălalt matur, învăţat, de bine de rău, cu regulile jocului. Partea proastă era că trăgeau fiecare în altă direcţie.
-- — Hei, afară de aici! am strigat cît am putut de tare. Strigătul răvăşi puţina lumină, destrămînd-o, lăsîndu-mă într-o tăcere şi obscuritate impenetrabile.
-- În care se mişca ceva; simţeam vălurirea aerului în faţa mea. Am aprins felinarul — o siluetă micuţă adunîndu-şi fîşiuţele fustei în jurul pulpelor: Emilia.
-- — O să mai fugi? i-am auzit glasul tremurînd.
-- — Nu, unde să fug? i-am răspuns. Încremenisem aşa, cu ochii pironiţi înainte. Părea să fi fost cuprinsă de aceeaşi imobilitate ca şi mine, dar ceva din atitudinea ei izbuti să-mi atragă atenţia. Am dirijat lumina în tenebrele din imediata apropiere — întinsă pe pardoseala mozaicată, direct din călcîiele Emiliei, ca o umbră a trupului ei, zăcea Milli. Automat mi-am mutat privirea spre călcîiele mele: cei doi, aşa cum îi surprinsese pe fiecare clipa, plătiseră preţul naivităţii, încăpăţînării cu care se agăţaseră de ele. Unul era Manuel, celălalt caraghiosul ăla de Manea. Fără să vreau, mi-am trecut degetele peste obraz.
-- — Ţi-ai pătat perciunii, spuse Emilia.
-- Mi-am privit palmele — într-adevăr, sîngele mă stropise.
-- Emilia şi-l lingea deja de pe degete. Mi-o luase deci înainte; răzvrătirea prinde repede cheag.
-- M-am trezit cu gîndul că răzvrătirea nu rezolvă nimic. Că trebuie să duc mai departe misiunea încredinţată de căpitanul Laiotă. Era concluzia docilităţii mele obişnuite, sau a unei temeri de ultimă oră?
-- Îţi trebuie un oarecare curaj să-ţi mărturiseşti că nu eşti altceva decît simpla prelungire a unei voinţe străine. Voinţă pe care mi-o închipuiam ca pe un lichid bilios pulsînd simultan în sumedenie de tuburi şi tubuleţe, într-un ritm anume. Care nu era nici măcar al unei mari băşici mistice, ci al unor cărnuri oarecare.
-- Mă ridic din pat. Întrebare: patul lui Manuel? Mai este patul lui Manuel? Încălzit de mine timp de patru nopţi, nu-l îmblînzisem oare suficient? Mă aplec asupra lui, dungile verzi şi maronii ale păturii sunt înceţoşate de puf; mă îndrept, îi aranjez pe piept cele două perniţe brodate. În cameră e o rumoare surdă, filtrată prin adîncul celor zece etaje ale blocului. Trec, ca de obicei, în bucătărie, întorc butonul reşoului. După ce ibricul se pune în funcţiune, intru în baie, smulg periuţa de dinţi din tubul ei. Montez apoi o altă lamă în aparatul Gilette al lui Manuel. Tot aşa, oscilez repede de la una la alta. Repede şi eficient; lucrurile receptează mesajele nevoilor mele şi răspund ca într-un bine regizat reportaj t.v. Deşi ar trebui să fiu mulţumit, mă simt năpădit de furie. O furie caraghioasă împotriva lucrurilor din jur — făcute pentru oricine, pentru confuzie.
-- Mă îmbrac în grabă, simţind că urăsc locuinţa asta; tremur uşor de frig, hainele captaseră şi ele vrăjmăşie, nu se apropie, nu se lipesc de pereţii tubului care sunt. Iar în interior, îmi simt oasele risipite, de parc-aş fi căzut dintr-o turlă. Întorc butonul radioului, pun ceşcuţa cu coroane albastre pe birou, deschid mapa cu poeme îndeplinindu-se astfel protocolul convenit pentru convorbirile consacrate examinării relaţiilor bilaterale. În deschiderea conferinţei Preşedintele a rostit o strălucită Cuvîntare...
