însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul
fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor

Sionu

--- După căsătoria cu Marica Sion, în 1923, Mateiu Caragiale hotărăşte să dea substanţă simţirii sale de senior şi să preia personal diriguirea treburilor pe moşioara soţiei de la Fundulea. În primii doi ani vine însă rar la conac şi stă puţin, mulţumindu-se a da în continuare pământul în arendă, prin intermediar.
--- Nici în 1925-1926 nu se omoară cu agricultura, prins de treburi, interese şi mondenităţi: predă în tranşe textul Crailor de Curtea Veche revistei Gândirea, îl presează pe Octavian Goga pentru un loc în parlament, audiază concertele Asociaţiunii Muzicale Române. Abia pe 17 iunie 1927, la împlinirea a patru ani de la căsătoria cu Marica, descinde la Sionu hotărât să preia, de facto, administrarea micului latifundiu – îl chestionează îndelung pe arendaşul de profesie Costea Bratu, ia legătura cu primăria din Fundulea, cercetează starea conacului, anexele, împrejmuirea acareturilor şi face inventarul uneltelor gospodăreşti.
--- Ultimele luni ale anului 1927 înseamnă prima toamnă de senior pentru Mateiu. Stă săptămâni întregi la Sionu, aranjează dijmuitul cu ţăranii, vânzarea recoltei cu angrosistul Gheorghe „Grecul”, repararea conacului cu îmtreprinzătorul Florea Chiroiu. „Muncile merg bine”, scrie, „cea mai minunată vreme din lume; seara, lina boare a asfinţitului leagănă ciucurii purpurii ai trandafirilor agăţaţi de stâlpii cerdacului”. Abia pe 7 decembrie se întoarce în Bucureşti, după un „drum îngrozitor de patru ore şi jumătate cu cabrioleta”.
--- Anul următor, 1928, de cum se face vreme bună, îşi începe vizitele la moşie. Prima, pe 6 aprilie – „mi se rupe sufletul pentru Sionu”, notează el; încearcă să remedieze pe ici, pe colo, să adauge confort camerelor de locuit şi să modernizeze instalaţia de baie, care e „o mizerie”. Traseul Bucureşti-Fundulea şi-napoi devine una din obişnuinţele sale. Preia complet exploatarea moşiei, pornind o contabilitate minuţioasă pentru lucrările ce se succedau pe tarlale, întocmind chiar un regulament al domeniului. Când începe secerişul grâului, vine din două în două zile la conac, apoi, din 8 august, o instalează aici şi pe Marica.
--- Data de 22 august 1928 are o importanţă deosebită: în această zi înalţă pentru prima dată la Sionu drapelul său vert sur jaune, culorile de bază din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoşii săi aleşi. Toată toamna flamura aurie dungată cu verde flutură deasupra conacului ridicată pe un catarg. Scrie în jurnal: „O privesc... şi în ciuda vârstei constat cu satisfacţie că din dorinţele mele cele mai de căpetenie câteva s-au împlinit, cea mai arzătoare îndeosebi: aceea de a avea o moşie.” În frumoasa lună septembrie are doar două preocupări: treieratul grâului şi lucrul la Craii de Curtea Veche, căruia în octombrie, la Sionu fiind, îi dă ultima formă. Totodată notează: „Astăzi a fost frumos, senin şi cald; în curte, sub ochii mei, se desface porumbul, mari grămezi de aur se înşiră şi cresc; le dijmuiesc. Mă simt bine la mine la ţară...”
--- Anul următor se întoarce la Sionu în martie, când sosesc rândunelele şi înfloresc violetele în curtea conacului. Demarează treburile de primăvară ale moşiei: dă în dijmă ţăranilor 202 pogoane pentru porumb şi 13 pogoane pentru furaj, supraveghează însămânţările, plantările în grădina de legume, operaţiunile de curăţire a livezii, de sporire a orătăniilor în curtea de păsări etc. Până spre sfârşitul lunii aprilie vine în Bucureşti doar de două ori, pentru câte o zi, constatând că romanul său abia apărut este primit „cu o fervoare fără precedent”. Citeşte cu satisfacţie aprecierile laudative din reviste şi se întoarce la Sionu, ridicându-şi de fiecare dată peste acoperiş flamura.
--- Tot mijlocul anului şi-l împarte între casa consoartei din strada Robert de Flers şi conacul de la Fundulea: „Bucureşti-Sionu, Sionu şi-napoi”. Suferă un furt de porumb în iunie, săvârşit de ţiganii aciuiaţi în zonă, şi se bucură de o ploaie binevenită în iulie, după ce decisese lichidarea gâştelor din ogradă, lipsite de balta în care îşi udau penele. Aproape toată toamna şi-o petrece la conac, anul agricol dovedindu-se bun, deşi dintr-o afacere cu megieşul Gogu Ionescu se consideră păgubit şi face plângere la judecătoria judeţului.
--- După trecerea iernii, de cum se instalează primăvara, revine la Sionu ca să privească iar violetele înflorite, să distribuie loturile la ţărani şi să-i aducă Maricăi ouă proaspete pentru sărbătoarea Paştelui. Din luna mai rămâne la conac perioade mai lungi; pe data de 18, sub salcâmii încărcaţi de ciorchini albi, scrie prima pagină din Sub pecetea tainei. Aproape toată vara, retras la moşie, încearcă să reaşeze administrarea proprietăţii pe baze mai profitabile, veniturile anuale fiind sub aşteptări, cu toată risipa lui de energie. Toamna, sub flamura galben-verde fluturând la opt metri deasupra cerdacului, se implică în toate muncile câmpului, are febră, face crize de lumbago, urmăreşte noaptea spectacolul bolţii cereşti... Pe 3 septembrie îi scrie amicului Uhrynowsky: „Ne prăpădim... bătându-ne capul cum să legăm căpiţele. Asta e situaţia. Ginta curcănească însă răspunde sforţărilor pe care le-am desfăşurat pentru îmbunătăţirea ei; curcanul meu fruntaş se cheamă Guy şi-şi petrece timpul în dispute cu ceilalţi. Îmi lipseşte o familie de Orprington, ca să am un început de poiată civilizată...”
--- Ca de obicei, în aprilie 1931 rămâne două săptămâni la Sionu – „belşug de violete înflorite, rândunele...” Plantează încă doisprezece robiniers pe aleea de intrare la conac şi-şi continuă, cam sastisit, reformele care întârzie să producă revirimentul economic scontat. Revine în Bucureşti, dar pe 12 iunie este obligat brusc să se întoarcă, având loc în miez de noapte alt „furt cu efracţie la conac”. Timp de două zile asistă la cercetările jandarmilor, apoi notează: „Mă simt pătruns de o amară ironie văzând cum eforturile cele mai inteligente, măsurile cele mai bine chibzuite sunt de multe ori inutile, paralizate sau anihilate de fleacuri şi că nişte fleacuri pot, în pofida oricăror logici, înlocui cele mai bune calcule.”
--- Este o vară stricată; abia după 13 octombrie se stabileşte iar la moşie pentru a supraveghea culesul şi bătaia porumbului. La 4 noiembrie îi scrie Marichii: „Ieri şi azi s-a bătut tot ce era în magazie... mâine încep predarea. Dar dacă nu vin căruţe suficiente, sunt un om distrus...” După ce încheie predarea porumbului către Gheorghe „Grecul”, la preţul de 10.000 lei vagonul, Mateiu nu întrevede un bilanţ prea satisfăcător. În plus, noiembrie e deosebit de friguros şi dăunează întregii vegetaţii – „salcâmilor parcă li s-au prăjit frunzele, rozetele degeră”. El însuşi are un serios acces de friguri, se simte „completamente îngheţat”.
--- Anul următor, 1932, îl află oarecum descurajat – „...am abandonat definitiv ideea de a face din Sionu o reşedinţă”, notează el. Această decizie are următoarele raţiuni: proprietatea fiind în indiviziune, tot ce ar clădi i-ar reveni şi celuilalt posesor, cumnata Florica Voinescu. Cheltuielile pentru restaurarea conacului, construirea altor anexe, modernizarea instalaţiilor ar fi ruinătoare. Peste toate, anotimpul ploilor izolează locul în sălbăticie, drumurile desfundându-se complet – „nu poţi nici măcar ieşi afară din casă”. Din programul iniţial de senior păstrează numai „capitolul plantaţiunilor”; tot efortul său se concentrează de acum asupra lărgirii şi regularizării vegetaţiei sălbăticite pe locul vechii grădini a Sionilor. În toamnă continuă totuşi să urmărească strânsul şi dijmuitul porumbului, în pofida unui ciudat val de căldură abătut asupra zonei şi unei supărătoare „invazii de musculiţe galbene”.
--- Anul 1933 trece după tipicul instalat deja, stând la conac câteva săptămâni în primăvară şi mai multă vreme în toamnă. La fel 1934 – vine înainte de Paşti la Sionu şi rămâne până la începutul lui iunie. Apoi, de la 7 august, rămâne tot restul anului agricol; în noiembrie îi scrie Marichii: „Porumbul e foarte frumos, uscat şi greu, nu pot să evaluez cantitatea, nedijmuind până acum decât patruzeci şi unu de pogoane din o sută patruzeci şi două... Îndată ce termin bătutul, încep vânzarea şi iau pe loc ce mi se cuvine – la Urziceni ar ajunge cam optsprezece mii vagonul. Am să mă tocmesc. Fiindu-mi frică să fac trei ore cu căruţa prin câmp sălbatic cu atâţia bani, trimite-mi te rog o maşină...”
--- Face o ultimă incursiune în perimetrul unde-şi construieşte de doi ani grădina seniorială şi pleacă spre Bucureşti pe 26 noiembrie. „Un an de solitudine şi de izolare, care a fost de asemenea un an climateric, mi-a permis să mă dedau unor introspecţii susţinute... şi retrospecţii în trecutul meu”, notează el a doua zi. Începe imediat să-şi selectaze direcţiile acţiunii viitoare, aşteptând anul 1935 cu mai multă încredere.

(fragment apărut în Viaţa românească, nr. 3-4/2008)