Însemnările jubileului, 7-10 septembrie

     7 septembrie. La micul dejun, Marica exagerat de împopoţonată. Îşi pierde tot mai mult măsura, se crede tinerica de pe vremea lui Claymoor. O las în lumea ei, îmi bag nasul în Revista Fundaţiei. Pe la mijloc dau peste o proză a lui Cezărică ; dezastru, caracaleanul meu nu‑şi revede scrierea înainte de tipar ! Sumedenie de neglijenţe. Stilistic, textul e o monstruozitate : cacofonii, tautologii, paronime, pleonasme, reiterări. Absolut inadmisibil. Dar astea sunt păcatele lui dintotdeauna. Şi fiindcă are faimă, nu se rafinează, cică popularitatea îi dă dreptate. Dreptate au atunci şi Teodoreanu şi alţi îngâmfaţi ai breslei. Încă o mizerie a scrisului pentru cei mulţi. Fiind îmbrăcat de cafenea, după zece pornesc. La Alcalay dau peste yankeul Petrică privind invidios cărţile dintr‑un raft. Să vezi Lumea Nouă şi să mai cochetezi cu tipăritura ! Să treci de două ori oceanul şi să râvneşti tot la autorlâcuri autohtone. Înverşunare şi prostie. Aşa pare, dar el ştie ce spune : America nu e ţară pentru leneşi şi coconaşi, tot pe Dâmboviţa e mai dulce. În partea cealaltă a librăriei, pipăie cotoarele Cioculică. Tinerelul ăsta e peste tot ; şi devine industrios. Face de la o vreme publicistică tenace, ţine piaţa cu energia deficitarului, a taratului. Ce contează că nu are sistem, că nu construieşte nimic, că înjură şi elogiază invers ? Îşi face meseria ca la Găeşti. Aud că în urbea aia deocheată el şi alt belfer, Vianu, luau la poker câte‑un negustoraş de‑al locului pe cari îl jumuleau bine. Noaptea şi negustoraşul. Sunt din ce în ce mai puţin capabil să‑i suport pe alde ăştia. Să fie de vină faptul că nu‑i citesc ? Nu citesc mai nimic din scrierile contemporanilor, nu citesc opera niciunui român de altfel. Nu pot citi româneşte. În drum spre casă fac ocol pe Lipscani, până‑n locul unde era înainte băcănia Martinovici. Acum e acolo o boutique a moştenitorilor lui Cuştiga. Cumpăr mănuşi ivoar, apoi mă întorc şi iau de la Dragomir ceai englezesc, bouillon şi macaroane de Italia, cum îmi ceruse Marica.
     Acum, seara, telefon de la Rudi : Octavian e propus la sârbi pentru crucea Sfântului Sava în grad de ofiţer. Să‑i fie de bine. În ce ne priveşte, castelanul ezită tot mai mult ; eu unul îl înţeleg : are partid, iar partidul, prin esenţă zonal, nu se va putea desfăşura la nivelul unei federaţii. Îi place ideea completei autonomii a Ardealului, dar îi e frică de falimentul încercării. Şi‑ar compromite mica lui şansă. Se şi vede proscrit, cu domiciliu forţat. După mine, riscul merită ; avem nevoie însă de iuţeală. Protocoalele trebuie încheiate cât mai curând. Şi puse în practică. De sus. Vom impune Uniunea într‑un an sau vom pieri ca elită.
     8 septembrie. Duminică. Mă întreabă la telefon Francis dacă ne putem întâlni. Îl invit la mine. Apare destul de repede ; mai cenuşiu decât îl ştiam, mai încovoiat. Felul conciliant de a fi s‑a impus atât gesturilor pe cari le face, cât şi glasului. Ceea ce era air godiche în ţinuta lui a devenit autolimitare, lipsă de încredere în propria‑i fiinţă. Şi‑a năruit personalitatea. E gata oricând să dea dreptate unui interlocutor, pentru a‑i oferi aceluia satisfacţii. Petrecem împreună două ceasuri până la dejun. Vorbim doar de lucrurile ce ne sunt amândurora plăcute. Împărtăşeşte ideea mea de seniorie, ar fi vrut să aibă şi el undeva domeniul lui ; observ că se străduieşte să nu‑i scape vreun dram de maliţie la adresa preocupărilor mele. La plecare, toastăm din nou pentru Craii, ştia că se împlinesc şapte ani de când încheiasem textul, acesta e motivul pentru cari ţinuse să ne vedem azi. Îl conduc, mergem împreună pe jos până în Romană, eu cu pantofii delicaţi din piele de ied, el cu ghete de târgoveţ, cum obişnuieşte. N‑are stil în privinţa asta, are încălţări.
     Vin dintr‑o altă plimbare, de seară. Nu ştiu cum, după ce bat Podul de la un capăt la altul, nimeresc în piaţa florilor, la Curtea Veche. Prin uşa bisericii cu turlă verde văd licărind o lumină, parcă aceeaşi. Acum şapte ani, adăstasem aici venind din tipografie, unde predasem textul definitiv al Crailor. Încheiasem calvarul, chinul. Ce n‑ar trebui reluat. Nici n‑o voi face, jalnici sunt scriitorii bătrâni ce perseverează. Nu scriitura lor e jalnică, ci simularea adolescentină a firii lor. Nu mă văd continuând a scrie sonete, respirând cu greu pe foaie în aşteptarea potrivelii cu ceva cari trece prin mine fără să fie al meu. Resping inspiraţia – e o posedare perversă, contra naturii unui scriitor.
     9 septembrie. Din ce în ce mai mult trebuie să mă retrag, să mă ascund, chiar şi în faţa prietenilor. Pentru a nu fi nevoit să mă bălăcesc în explicaţii, să răspund la întrebări : de ce nu vociferez public, de exemplu, de ce nu mă port asemeni lor, pourquoi je ne tue point les mouches à quinze pas. Să nu dai socoteală nimănui, să ai privilegii ca, bunăoară, cavalerii papii Inocenţiu – mai e posibil acest lucru ? Privilegiul ar fi legitim pentru un om ca mine ; măcar acela de a nu fi chestionat. Vreau să fiu preţuit, cu condiţia de a nu fi întrebat şi atins. Îmi pierd însă pe zi ce trece dorinţa de a fi admirat. Observ că doar vulgul admiră, confraţii nu ştiu nici măcar a stima. Iar în lipsa preţuirii lor, de ce m‑aş zbuciuma ?
     Scriu după întâlnirea la Athenée cu Halmaghy şi alt ungur, secretar al Comisiei Mixte. După ce sunt instruit asupra noii orientări, rămân cu groful meu încercând a‑l atrage în afacerea cu exportul de vin pe piaţa nemţească. E nevoie în ea de un cap negustoros. Iar György e cu adevărat dat dracului, băncile îl împrumută, ministerele îi dau autorizaţii, căile ferate sunt la picioarele lui. Nu ştiu ce relaţii are, ce servicii aduce, dar îi reuşesc toate. Merg în seara asta la Boïcesco ; vom revedea cifrele afacerii, lăsând deoparte rememorarea aventurilor din tinereţe. Mai ales că el a înlocuit‑o de mult pe Marquisette, iar eu nu mai vibrez la suvenire jumulite. Precum penele nălucii Hortense.
     10 septembrie. Ceva din comportamentul Marichii îmi convine : deşi întors târziu de la Nicolas, se preface a nu şti ; parşiva de slujnicuţă îi va fi povestit însă păţania de azi‑noapte, când am căzut pentru a nu‑l strivi pe Calimach, ghemuit în capul scării. Fapt e că nu mai pot încălţa pantoful stâng, aştept dezumflarea gleznei. Cu piciorul înfăşurat în cârpă udă, sunt captivul monologului pe cari îl desfăşoară Marica atunci când mă simte în defensivă. Trece de la critica renovărilor menajere ce fac Tuşchi şi Pierre, la prefacerile intenţionate de Carol, învârtindu‑se în jurul unui fapt ce‑o nelinişteşte cu adevărat : ziua rebeliunii, 14 noiembrie. Data fatidică se apropie, ţărăniştii împânzesc cu agitatori Moldova şi Oltenia, după ce s‑au organizat bine în Muntenia ; până la urmă, Mihalache va intra cu armata lui în Bucureşti, guvernul va cădea – incendii, doamnele fugărite, violuri. Îi spun părerea mea : ultimatumul e bluff, opincarul se poartă ca un mistreţ gata să‑ţi bage un colţ în burtă, dar e pus mai degrabă pe fugă.
     Până la prânz izbutesc să mă încalţ, să mă întâlnesc cu Rudolf la fostul Durieu, în dosul Băncii Naţionale. Stăm la o masă din colţul cel mai ferit. Ca aperitiv, îi relatez spaima cuconetului faţă de pregătirile lui Mihalache. Zâmbeşte în stilul lui, de ins hârşit cu ale culiselor politice : Are Guţă un as în mânecă, zice, lumea îl crede un tăntălău regal, dar el e gata să pună tunurile pe Balcani, nu‑l intimidează un caraghios de institutor. Ne înfruptăm domol dintr‑un muşchi de viţel feliat. La desert, îmi serveşte şi el ceva savuros : descrierea unei distincţii exotice pe cari nu o cunoşteam : l’Ordre du Trésor Sacré. Totdeauna mă transpune un prânz cu Rudi. Numai că aşa a pornit şi povestea Rozei Albe. Mă întorc acasă şchiopătând ; de data asta bastonul se dovedeşte util la modul vulgar. Petrec o după‑amiază chinuitoare. Până acum, la şapte, nimic de consemnat, doar telefonul lui Brederode revenit de la Belgrad ; mă copleşeşte cu vorbăria lui, invitându‑mă la legaţie pentru a reînnoda vechea prietenie. De nu l‑aş cunoaşte ! – hidalgo violent, înşelător şi scăpătat pe deasupra. Doamne, cine moşteneşte titlul de conte da Cunha !